O zi cu copiii la Paris

in , , , by Larisa, iunie 02, 2022
În aprilie am profitat de vizita prietenilor noștri și am mers o zi la Paris. A picat la țanc, căci vorbeam de ceva vreme să mergem cu fetele la Paris, doar că mereu apărea altceva și nu se aliniau perfect planetele să punem planul în practică. Mi se pare chiar ciudat când mă gândesc că am tot fost într-o mulțime de alte locuri mai îndepărtate cu fetele, dar nu fusesem la Paris. Ce oare am așteptat, mă întreb. Desigur că răspunsul îl știu deja. Multe lucruri s-au schimbat de când cu copiii... Ne place să plecăm în continuare și plecăm atât de des cât putem, o zi, mai multe, o săpătămână, două, mai aproape sau mai departe de casă. Numai că plecările se desfășoară altfel, în ritmul dictat de copii. Mulți cred că cei mici trebuie să se adapteze stilului nostru de viață și implicit celui de a călători. Și eu credeam la fel, însă două fete năzdravăne mai târziu cred nu numai că piticii nu se adaptează nicicum vieții noastre, dar ne-o și reordonează în stilul lor.

Paris France

Dragii mei, tot mă chinui să povestesc pe blog despre cărțile astea două și nu reușesc să finalizez deloc. N-am reușit să povestesc decât despre o singură carte citită anul acesta, Acolo unde femeile sunt regi, carte care de altfel mi-a plăcut destul de tare. După ea am mai citit una care nici nu mai știu cum se numește. Ah, da, Fetița din scrisoare. Simpatică, dar nu cine știe ce. Apoi a venit ziua Holocaustului și cineva pe facebook a recomandat două cărți despre subiect: Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi. Despre Tatuator știam, despre Cilka mai nimic, așa că nu am stat pe gânduri și le-am comandat imediat, în limba română, de la librăria din Italia. Mi-au venit rapid, ca de fiecare dată, și deși mai aveam o mulțime de cărți la rând în teancul de citit, le-am băgat pe acestea două în față. Dacă a meritat? Sigur că da. Sunt două cărți extrardinare, pe care vi le recomand din suflet.

Una dintre plimbările pe care le-am făcut în vacanța de Paște a fost la castelul Chenonceau. Desigur că mai fusesem la Chenonceau, chiar de mai multe ori, am mai povestit și pe blog dacă sunteți curioși, pe vremea când scriam ceva mai mult, vizitam castele în tihnă și făceam poze faine cu Nikonul meu greu, pe care-l purtam agățat de gât peste tot. Vremurile s-au schimbat desigur, scriu mai puțin, vizitez pe repezeală, iar pozele nu mai sunt la fel de faine că sunt făcute în totalitate cu telefonul. În fine, ce doream să vă spun de fapt este că Chenonceau este unul dintre cele mai mari și cunoscute castele de pe Valea Loarei. Și cel mai frumos, după părerea mea. Mereu am considerat că dacă vii pe Valea Loarei și nu ai timp decât pentru un singur castel, atunci Chenonceau trebuie să fie acela. Cu forma să unică în formă de pod peste râul Cher, bogat mobilat și decorat în interior, cu grădinile sale elegante la exterior, Castelul Doamnelor cum mai este numit nu cred că poate fi uitat ușor. Așa că am ales să-l vizităm și împreună cu prietenii noștri. Firește că le-a plăcut, chiar foarte mult. 

Chenonceau valea loarei Franța
Fiindcă fetele au fost în vacanță și au și venit niște prieteni la noi în vizită, am făcut ceva mai multe plimbări prin împrejurimi despre care o să încerc să povestesc și pe blog. Nu știu dacă o să reușesc să povestesc despre toate, dar încerc. Am o lista lungă de ciorne pe blog, nu știu dacă o să mai apuc vreodată să scriu despre ele. Dar ajunge cu plânsul de milă, vreau să încep cu un loc tare fain de mers cu copiii aici pe Valea Loarei: Casa Magiei de la Blois.

Maison de la Magie Blois

Încerc de multă vreme să povestesc pe blog despre ultima vacanță, cea de iarnă, petrecută la munte, la zăpadă, în Alpi, dar nu prea îmi iese și uite că a venit primăvara și nu prea mai merge un articol despre iarnă, lumea este deja sătulă de frig. În plus nici nu mai știu ce am făcut, vorba aia, au trecut aproape trei luni. Dar nu aș vrea să las nemenționată pe blog această escapadă, așa că o să încerc să-mi amintesc ceva-ceva. Așadar...

Vacanța anuală la zăpadă, sezonul 2021-2022, am petrecut-o la fel că iarna trecută, în Alpii francezi, în Savoie, pe Valea Belleville. 

Am tot vorbit despre cărțile pe care le citesc eu, aș vrea să povestesc puțin și despre cărțile pe care le "citesc" fetele, adică le citesc eu fetelor, firește, căci ele sunt prea mici să citească singure.


Pisica noastră Mia

in , , , , by Larisa, februarie 17, 2022

Sunt, iată, șapte luni luni de când avem pisică! Mia, pisica noastră gri și pufoasă. Și mare ca un porc!

Cum e (și) cu pisică? Păi...

Încep prin a vă spune că mie îmi plac animalele foarte tare, dar asta nu cred că mai este o noutate. Am crescut la curte, la țară, cu cățel, găini, chiar porc uneori, și muuulte pisici. Mă jucăm cu ele, le mângâiam, le gâdilam, le lăsam în casă, dormeam cu ele în pat. Îmi plac pisicile la nebunie! Sunt așa de moi, fine, delicate, hoațe, pisicoase. Mi-au plăcut întotdeauna, aproape  uitasem cât de plăcută este o pisică până  o avem pe Mia. Nu știu cum am putut trăi fără până acum :)).


Nu știu dacă mai este loc de încă o recenzie pentru Acolo unde cântă racii de Delia Owens. Este o carte atât de celebră și vândută, despre care s-au zis și scris atâtea. Știam despre ea de mai multă vreme, o aveam în listă, dar abia la sfârșitul anului trecut i-a venit rândul la citit. Și vai, ce rapid am citit-o! Am devorat-o, vă spun drept! Mi-am cumpărat-o cu ultima comandă pe 2021, plasată la librăria românescă din Italia, de unde mai nou îmi comand cărți în limba română la prețuri foarte ok pentru transport. Mi-am procurat patru cărți la acea vreme, despre două am scris deja, cu cele două fetițe - Fetița din scrisoare și Fetița pe care au lăsat-o în urmă, una care nu prea m-a prins, Contesa din Toscana, plus două de parenting, de care nu m-am apucat încă. Le-am citit rapid, cu cheful nebun pentru lectură ce m-a lovit parcă în ultima parte a anului trecut. Acolo unde cântă racii am lăsat-o ultima, cred că și din cauza grosimii volumului. Este destul de stufoasă. Însă în ciuda acestui aspect, care la început m-a cam speriat, am citit-o dintr-o suflare, în vreo două săptămâni. Nu știam la ce să mă aștept, cărțile și filmele prea lăudate, știți și voi... Ei bine, mi-a plăcut. Foarte tare chiar.




Trenul în care mă aflu înaintează cu o viteză amețitoare, tăind câmpiile ce se întind molcome între Tours și Paris. Aceleași câmpii pe care le traversau, cu sute de ani în urmă, regii Franței împreună cu toată suita regală, în periplurile lor între capitală și castelele proaspăt construite pe Valea Loarei. Cărau tot cu ei, am citit: cai, mobilier, covoare, tablouri, soții și amante, vrând să aibă tot, să nu le lipsească nimic. O ora mai durează astăzi acest drum, atât de lung și de frecventat odinioară. O ora pentru 230 km, în care nici nu știu ce să fac mai degrabă, să contemplez peisajele ce se succed cu rapiditate pe fereastră ori să mă cufund în lectura cărții pe care am luat-o cu mine în sacoșă. Am citit ceva mai mult în ultima vreme, nu știu de ce, dar am avut o dispoziție ca niciodată pentru lectură. E cald și liniște în tren, fiecare iși vede în tihnă de ale lui. Fac deja al doilea drum dus-întors în aceeași săptămână, ce noroc să avem trenuri atât de rapide și civilizate în țara asta! Las câmpiile încă verzi, deși este decembrie, să se înșiruiască cum vor ele și deschid în final cartea. Fetița din scrisoare de Emily Gunnis.

© BLOGUL LARISEI · THEME BY WATDESIGNEXPRESS