Postari din categoria EXPERIENTE FRANCEZE
Ziua bună! Vă scriu de la Amboise, unde este destul de frig, chiar un pic sub 0° nopțile trecute, asta că tot mă lăudăm că la mine nu-i iarnă niciodată. Fac o pauză de la despachetat să vă zic că ieri dimineață tot gazonul era acoperit cu chiciură, iar trandafirii săracii tremurau degerați. Știți că unii sunt înfloriți? Îmi dau seama acum că habar nu am cum se îngrijesc trandafirii, dar trebuie să mă pun la punct repede că am foarte mulți. Am și liliac, abia aștept să vină primăvara să mă îmbat cu parfumul lui. Și hortensii, și lalele, și narcise, plus niște peri, aluni și un smochin. Și poate mai sunt și altele dar nu le-am descoperit încă. Va fi ceva de muncă în curte, iar noi n-avem momentan nici măcar o greblă să strângem frunzele uscate, noroc că foștii proprietari au fost drăguți și ne-au lăsat curtea curată. Și tot noroc cu niște bocanci mai vechi de munte care mă ajută să înfrunt noroiul. 


Un nou capitol: Amboise

in , , , by Larisa, decembrie 13, 2014
Ne mutăm!
 
Nu ne mutăm din Franța, nu ne mutăm nici măcar de pe Valea Loarei, ci doar din oraș. Ne-am hotărât să dăm Tours pe un orășel mai mic ca Amboise, apartamentul din blocul în care am locuit 3 ani pe o casă pe pe pământ, balconul pe o curte mare și cel mai importat, statul cu chirie pe statul în casa noastră. Cum așa? Păi să vă povestesc... 



Decizia achiziționării unei case lângă Tours vă dați seama că n-a fost una luată așa, de pe o zi pe alta, ci o decizie gândită de foarte multă vreme încoace. Nici eu nici Andrei n-am văzut statul într-un apartament de bloc, oricât de mare sau confortabil ar putea fi, ca pe ceva permanent, iar dorința noastră comună a fost dintotdeauna o casă a noastră, cu ceva grădină în jur. În mintea noastră totul era clar, singura nedumerire fiind când se va înfaptui minunea. Desigur că fiecare dintre noi vede lucrurile în felul său, o casă pe pamânt nu-i pentru oricine, ea implicând multă muncă și timp, cu siguranță sunt destul de mulți oameni care nu-s făcuți pentru "viața la țară". Dar eu, ca om care a crescut în aer liber la curte, n-am putut să-mi închipui vreodată să locuiesc toată viața și mai ales să îmi cresc copiii la bloc. Dar decizia n-a fost bazată exclusiv pe copiii pe care o să-i avem sau nu, ci mai mult pe ceea ce ne dorim noi doi, mai exact spațiu, confort, liniște, aer curat și-o calitate a vieții pe care statul la niciun bloc nu o poate oferi vreodată. 

Cum din Franța n-avem de gând să ne mutăm prea curând și cum regiunea asta, așa cu este ea, fără munți înzăpeziți sau mare de vreun albastru profund, are avantajele ei ca siguranța vieții, locuitori civilizați, venit stabil și o mâna de oameni cunoscuți întotdeauna aproape, anul acesta am considerat că a venit momentul să facem marele pas. Probabil că-i adevărat ce se spune, că vine o zi în viață când simți nevoia de mai multă stabilitate, dar nu cred să existe vreo vârstă anume, cel mai probabil ține de dorințele și aspirațiile fiecăruia dintre noi. 


Casa în care ne mutăm este una cumpărată. Cu ce-am mai pus noi, cu ce ne-a dat și banca, credem c-am făcut o afacere bună. Știu că există foarte mulți oameni, mai ales printre români, care când aud de credit parcă aud de dracu', însă trebuie să știți că aici condițiile oferite de bănci sunt foarte diferite. Intr-o țară ceva mai civilizată și cu o legislație normală, gradele de îndatorare nu depășesc 30 % din venit, astfel că restul de 70% îti ajunge să duci un trai decent; împrumutanții au asigurări de viață solide care permit somnul liniștit noaptea în caz că se întâmplă ceva cu jobul, sănătatea, sau mai grav, cu viața, nu există credite în valute străine care să se deprecieze în timp și cel mai important, piața imobiliară este destul de stabilă ceea ce permite să vinzi la nevoie și să-ți acoperi împrumutul. Desigur că un credit nu-i nicăieri soluția ideală, dar atât timp cât nu câștigi la loto sau nu primești vreo moștenire semnificativă de la vreo mătușă putred de bogată, dar vrei un loc al tău, nu să rămâi toată viața într-un apartament cu chirie, poate fi în final o soluție care ajută.  

Noi n-am plecat pe premiza să o vindem într-o zi, dimpotrivă, vrem să ne-o amenajăm după bunul plac, așa cum am visat dintotdeauna, să ne creem un locușor al nostru în care să trăim cu drag. Contrar obiceiurilor românești, aici sunt mulți oameni care stau toată viața cu chirie fără să aibe vreun stres, dar fiecare dintre noi cunoaște ce-i mai bine pentru el, iar deciziile trebuie luate întotdeauna personal, nu după ce face unul și altul.    


Am ales Amboise din mai multe considerente, primul și cel mai important fiind că prețurile caselor în localitățile de lângă Tours sunt mult mai avantajoase decât prețurile caselor din oraș, dar desigur că nu toți suntem dispuși să dăm orașul pe o localitate mai mică. Firește că sunt mai mulți factori care intră în joc, vârsta, jobul, îndeletnicirile de care putem sau nu putem să ne lipsim și de ce nu, poate chiar felul nostru, al fiecăruia, de a fi. Însă vă zic sincer că eu prefer viața într-un loc mai liniștit, unde aglomerația, pericolul, stresul și implicit rata de moarte a neuronilor mei sunt mai mici decât vreo metropolă. E drept că avem norocul ca jobul să nu ne lege de oraș, dar într-un final probabil că și asta este o chestie de alegere: ne trăim viața în funcție de job sau alegem jobul în funcție de viața pe care ne-o dorim? Eu aș merge pe a doua variantă. Și totuși Amboise nu-i vreun loc pustiu sau vreunul în care nu se întâmplă nimic. În ciuda faptului că este mai mic ca suprafață, este viu, turistic și animat în orice anotimp. În plus, împreună cu toată această Vale a Loarei, formează o regiune destul de bogată natural și cultural, astfel că dacă ai o mașină la îndemână nu te plictisești prea tare.  

Întâmplarea, sau poate destinul, au făcut ca la Amboise să găsim Casa. Știți voi, sau poate că vă închipuiți, Casa aceea pe care atunci c
ând o vizitezi știi din prima că se află acolo pentru tine. Așa a fost cu această casă... A fost suficient s-o vedem o dată ca să știm că nu mai vrem să căutăm alta; era perfectă, de parcă ar fi fost construită acolo special pentru noi. Ne-au plăcut strada și casele din jur, un cartier ce pare foarte curat și civilizat; ne-a plăcut și curtea mare, exact așa cum o visam. Totul, atât în exterior cât și în interior, pare că a fost gândit și aranjat cu gust, însă cel mai tare, recunosc, m-a impresionat șemineul din camera de zi. Nu știu dacă v-am spus vreodată despre cât de mult îmi doresc un șemineu, să stau iarna cu un pahar de vin în mână și să aud lemnele troznind, dar n-aș fi conceput să ne luăm o casă fără. Noroc că în zonă mai toate au unul.


Și uite așa de azi dăm pagina și începem un nou capitol al poveștii noastre franțuzești, un nou capitol al vieții, numit generic Amboise. Un capitol despre care habar n-avem ce va aduce, dar sperăm că va fi numai de bine. 

Nu știu despre voi, dar eu cred că sunt locuri și oameni pe care atunci când îi vezi prima dată știi. Știi că sunt pentru tine, iar tu pentru ei. Și mai cred în anumite coincidențe, numite destin, în situații spre care ajungem așa, pur și simplu, fără să plănuim, dar care  în final ni se potrivesc ca o mănușă. Spun asta pentru că uneori mi se pare imprevizibilă viața și pe unde ne poartă ea. Pe unde nici nu bănuim. Mă gândesc și mi se pare ciudat că locul asta al nostru în care să trăim cu drag se află atât de departe de locurile de baștină, pe un tărâm aparent străin, tocmai aici, la umbra castelelor Loarei. Cine ar fi crezut? Nimeni, sau cel puțin eu nici atât. 

Dar uite că de azi înainte îngroș și eu rândurile celor care privesc castelul Amboise zi de zi pe fereastră, iar în momentele de liniște aud Loara cum își duce indolentă apele tulburi la vale, exact prin spatele curții mele. Acum chiar că locuiesc la malul Loarei!
O să întrerup puțin serialul cu vacanța, exact acum când urmează să va zic partea mea preferată, mai exact despre Corsica, pentru a vă povesti despre experiența interesantă de miercuri, și anume despre ceremonia de decernare a naționalității franceze soțului meu. 


Blogul Larisei este de vreo două săptămâni în vacanță, se relaxează undeva la malul mării, cu un cocktail în mână. Păcat că nu sunt și eu cu el. Am fost prinsă cu diverse treburi în ultimele două săptămâni și de aici se trage prezența slăbuță prin blogosfera, sper că nu v-ați gândit c-am plecat în brambura. Iar acum când am terminat cât de cât treburile observ cu stupoare că inspirația și cheful de a scrie s-au pierdut undeva pe drum. Mi se întâmplă frecvent lucrul acesta vara; aș putea da vina pe căldură, da' de unde căldură în Touraine. Vara asta am fost o singură data la plajă și iulie deja este pe sfârșite. Sper să recuperez în septembrie, că dacă nici acolo unde mă duc nu-i soare, apăi nu știu în altă parte unde l-aș putea găsi. Probabil prin Africa.  
 

Dacă vă mai aduceți aminte, acum ceva vreme v-am povestit despre antitalentul meu la condus... De fapt nu știu dacă chiar este vorba de antitalent, ci mai degrabă de lipsa de exercițiu în toată perioada asta de 7 ani de când am obținut permisul auto, însă după cum bine știți și voi, autoturismul este o necesitate în zilele noastre, așa că a venit vremea să "mă pun și eu la zi", mai ales că în viitorul apropiat intenționam să părăsim Tours-ul și să ne mutăm la o căsuță undeva printr-o localitate vecină. Desigur că toate orășelele și satele de aici sunt deservite de trenuri și autobuze, dar să recunoaștem că mașina personală îți oferă mult mai multă independență și libertate de mișcare. Și totuși cum m-am pricopsit eu, posesoare de permis european, cu un permis franțuzesc? Să vedeți...

Nu sunt o persoană gurmandă, dar recunosc, sunt un pic pofticioasă. Nu mănânc mult, chiar dacă gătesc aproape zilnic; o fac mai mult pentru că trebuie să mănânc, nu pentru că aș avea vreo pasiune pentru asta, deși recunosc, uneori mă mai chinuie talentul prin bucătărie. Rezultatele nu sunt întotdeauna spectaculoase, ba mai mult, câteodată ajung la gunoi, dar mai sunt și excepții, care mă miră chiar și pe mine însămi. Nu mănânc zilnic la restaurant, că nu-mi permite bugetul, dar nici nu sunt genul care să manace uscături sau conserve, pentru că nu sunt sănătoase și apoi nici nu sunt obișnuită cu ele, întrucât la mama acasă se gătea mâncare bună și caldă zilnic. Noi mâncăm românește aici de regulă, nu pentru că nu ne place bucătăria franceză, dimpotrivă, ci pentru că este mai simplu de multe ori să gătești ceva ce cunoști și știi deja că o să-ți placă. Desigur că mai încercam și chestii noi, de prin bucătăriile lumii, la restaurante, acasa, și mai mult de curiozitate, dar cu o anumită reticiență, combinațiile de arome având o anumită limită în mintea mea, astfel încât preparate gen rață cu coacăze sau pește cu ananas, zău că nu pasionează! 


Și... cum stai cu franceza?

in , by Larisa, octombrie 17, 2013
Am început să învăț limba franceză în școala primară, mai exact începând din  clasa a II-a. Am continuat, fără nici o tragere de inimă și fără nici un interes deosebit de a o aprofunda, ci doar pentru că era obligatorie în programa școlară, până în clasa a XII-a, la sfârșitul căreia, am tăiat manualul pe din două, împărțindu-l mai apoi frățește cu Ileana, prietenă, și colegă de bancă, în semn de dragoste veșnică pentru această materie. O să ziceți 11 ani, vorbeai fluent, nu? Pe naiba, abia legam două cuvinte. Poate că știam să conjug verbul venir la condițional, dar cu siguranță în fața vânzătorului de la magazin mi-aș fi înghițit limba.

Duminică a fost 14 iulie, Ziua Națională a Franței, țărișoara mea adoptivă. N-am putut scrie un articol cu aceasta ocazie chiar în ziua cu pricina, din simplul motiv că nu puteam scrie și sărbători în același timp. Bine, nu pot spune că am sărbătorit chiar țara, probabil că și dacă nu era 14 iulie aș fi făcut cam aceleași lucruri, adică iarbă verde, plajă, bălăceală și cam tot ceea ce fac de vreo câteva weekenduri încoace, decând este cald . Să mai zic că și ieri, luni, am fost la plajă?! Cred că la sfârșitul verii o să arăt ca venită din Africa, dar las' că-i bine,  albă nu-mi place. Apăi ce să faci pe canicula asta, că nu e de umblat pe stradă! Așa că duminica de ziua Franței a decurs liniștit, la loc umbros și cu verdeață și s-a terminat, ca în fiecare an, cu un mare spectacol de artificii, la malul Loarei.  


Plecarăm pe 31 decembrie, în grabă, pe la 7 seara, cu cățel cu purcel, de fapt doar cățel că purcel n-avem, spre Chateau La Valière, care nu este un castel, ci o localitate la vreo 40 km de Tours. Acolo urma să sărbătorim trecerea în 2013, cu un grup de prieteni, la "căsuța din preerie", despre care v-am mai povestit astă-toamnă, căsuță nelocuită în restul timpului, folosită din când în când ca o cabană de weekend, pentru distracție sau relaxare. Eram cam în întârziere oricum, când ne dăm seama că am uitat acasă Brioșa. Cum ce brioșă? Cozonacul nostru făcut special pentru amicii francezi,  care logic, nu gustaseră așa ceva în viața lor și tare curioși mai erau de le gâteau roumain. Era stabilit să fie mâncat pe 1 ianuarie, la micul dejun, pentru că da, așa manaca oamenii de aici, dulce la micul dejun.


Anul ăsta voi petrece sărbătorile aici, în țara adoptivă, adică acasă. E ciudat cum un loc străin poate deveni acasă, dar da, practic acum aici este casa și familia mea. Și sincer, chiar o simt. Încep să cred că putem simți ceea ce ne propunem, dacă vrem și suntem perseverenți. Deocamdată suntem noi doi, pardon 3 cu Azorel, dar cine știe, poate în curând vom și 3, din ăștia cu 2 picioare. Și mai târziu, 4, 5, 6... eu nu mă supăr, dimpotrivă îmi plac familiile numeroase :)). Bine, mai vorbim după ce devenim 3. Nu este prima dată când petrec Crăciunul aici, în Franța, l-am mai petrecut unul în 2010, dar atunci eram în vacanță. N-a fost rău...

Flime dublate sau nu?!

in , , by Larisa, noiembrie 10, 2012
Îmi plac filmele, am mai spus. Le ador. Devorez multe, atât acasă cât și la cinema. Iubesc cinematograful. M-aș muta acolo dacă aș putea, sau mai bine, mi-aș face unul acasă, când voi câștiga la loto, desigur. Mă uit la documentare. Mult. National Geographic este la ordinea zilei de multă vreme și plătesc aici un abonament barosan de cablu ca să-l am, iar odata cu el primesc vreo câteva alte sute de programe la care nu m-am uitat niciodată, nici măcar nu știu care sunt alea. Da, eu nu mă uit la TV. Nici în România nu mă uitam prea mult din propria inițiativă, cu atât mai mult aici în Franța. Nu zic că nu e neapărat bun TV-ul, te-o informa el, dar nici să fie singura activitate seară de seară, așa cum a devenit pentru mulți, nu mi se pare ok.

Halloween à la française

in , by Larisa, noiembrie 01, 2012
Ieri noapte a fost Halloween-ul dupa cum bine stiti. Nu l-am sarbatorit. De fapt nu l-am sarbatorit niciodata, pentru ca nu am avut ocazia, in primul rand, iar apoi pentru ca nu l-am simtit niciodata o sarbatoare apropiata. Dar daca ma invitati la o petrecere cu acest prilej, sa stiti ca nu refuz! Mi se pare chiar misto sa ma pot costuma in ceva...hmmm, vrajitoare, dracusor poate :)). Unii zic ca e o sarbatoare "importata". Pai, da, chiar este, dar n-am nimic nu sarbatorile "importate". Pana la urma orice fel de sarbatoare e buna, nu? Ca doar e sarbatoare. Nici Sfantul Valentin nu l-am sarbatorit vreodata. Ah, ba da, inainte sa ma mut aici, cand inca locuiam in Romania, iubitul meu a venit special in tara sa petrecem impreuna nu doar o zi, ci o intreaga saptamana, la munte. Acuma ce era sa-i zic?! Nu veni, nu mergem la munte, nu iesim pe 14 februarie la restaurant ca mie nu-mi plac sarbatorile astea americanesti?! Desigur ca au fost binevenite... si el si sarbatoarea.

sursa foto
Saptamanile trecute, nu mai stiu cand exact, neavand la ce film nou sa mai ma uit, am dat peste o comedie romantica mai veche, care imi scapase, se pare: 2 days in Paris.  Initial m-am gandit ca este genul ala clasic, de comedie romantica americana, usoara si amuzanta, care vine la pachet cu o "calatorie" prin Paris, deci perfect pentru lenevit cateva ore in canapea. Insa filmul nu este nici pe departe asa. 

Ce imi place in Franta

in , , by Larisa, august 31, 2012
Si uite asa, m-am hotarat sa scriu un articol despre ce imi place si ce nu imi place aici in Franta, dupa un an de domiciliu fortat. Glumesc... nu a fost fortat, v-am povestit doar AICI cum s-a intamplat, ca sa ne intelegem.  Pentru ca ca una este sa vezi Franta ca turist timp de o saptmana si alta este sa locuiesti efectiv in ea, sa traiesti si sa te adaptezi printre francezi. 

A trecut un an

in , by Larisa, august 19, 2012
Parca ieri, intr-o dimineata racoroasa de vara, porneam spre aeroport, cu doua valize in care imi impachetasem toata viata. Imi luam la revedere de la cei dragi, de la Romania, de la locurile atat de cunoscute in care traisem si porneam spre o viata noua. Nu stiam prea multe, imi asumam o decizie pe care o luasem si speram ca va fi bine. Dar stiam sigur ca vreau sa imi urmez inima si era indeajuns. Si uite ca de atunci a trecut un an. Un an in care am luat-o de la inceput, am invatat sa vorbesc, sa traiesc, sa ma adaptez departe printre straini. Si pana la urma a fost bine...

Daca imi spuneai cu cativa ani inainte ca astazi voi avea domiciliul cu acte in Franta, nu te credeam, cu siguranta. Nici daca imi spuneai ca va veni o zi in care voi putea conversa cu cineva natural, in franceza (inca nu perfect, fireste :p). Inca mai imi aduc aminte cuvintele mamei pe cand eram studenta: "Invata franceza, ca nu stii cand iti va folosi in viata!" si la fel de bine imi aduc aminte si raspunsul meu "Nu-mi place, n-o sa-mi trebuiasca vreodata neaparat!" Oare?! Oameni buni, niciodata sa nu ziceti niciodata si sa va ascultati (uneori) parintii! Niciodata nu am avut in minte sa parasesc tara. Tot mama era cea care radea de mine mereu, cica "mai rar un asa patriot!". Nu pot spune ca refuzam cu desavarsire ideea, dar cu singuranta nu era chiar un scop in viata. Aveam o casa, un job, o familie si o mana de prieteni. Dar lipsea ceva. Lipsea "El". Dar nu oricare el. Ci acel "El" anume, care sa ma intregeasca si alaturi de care sa ma simt completa. Acel "El" cu care sa imi doresc sa impart si bune si rele si alaturi de care sa vreau sa ma trezesc in fiecare dimineata a vietii mele. Intr-o zi l-am gasit. Culmea a fost ca acest El, nu a fost sa fie nici in Bucuresti, nici la Ploiesti, nici la Bacau, ci in Tours, tocmai in Franta. Coincidenta sau destin, asa a fost sa fie, pentru ca astazi sunt aici, cu el alaturi si sunt fericita.

Iarna in Tours

Nunta departe de Romania

in , by Larisa, iunie 09, 2012

"Mademoiselle Larisa .... , consentez-vous à prendre pour époux Monsieur Andrei..."
...
...si cum in ambele cazuri s-a raspuns: Oui...a urmat...

"Je déclare Monsieur Andrei .... et Mademoiselle Larisa ..... UNIS PAR LE MARIAGE "
 .....




Tare, nu? Niciodata nu mi-as fi imaginat ca va suna asa de french :))

 ... Cred ca mai multe emotii ca atunci n-am avut niciodata in viata mea, dar au trecut si au meritat. Odata in viata te mariti, nu? Si uite asa m-am maritat eu in Franta.

Paste departe de Romania

in , , by Larisa, aprilie 14, 2012
sursa foto

Si uite ca a venit Pastele. Primul Paste al meu departe de Romania. E tare ciudat sa vrei sa sarbatoresti ceva, undeva, unde cei din jurul tau nu sarbatoresc ceva-ul acela. Pentru toata lumea din jurul meu este un weekend obisnuit. Pentru ei Pastele a fost saptamana trecuta. Nu ca ar fi fost cine stie ce... Oamenii aici nu inrosesc oua, nu mananca ceva special, nu merg la Biserica. E doar un weekend prelungit, nimic mai mult, pentru ca si aici la fel ca in Romania, a doua zi de Paste, lunea este libera. Ce am observat este ca multi calatoresc in perioada aceasta. Si mai au si obiceiul acela Eggs Hunt, care pentru copii cred ca este o adevarata placere sa caute oua de ciocolata prin iarba.

Zile de iarna in Tours

in , , , , by Larisa, februarie 27, 2012
Cateva zile si este primavara. Gata, s-a mai dus o iarna. S-a dus ca si cum nici n-a fost. Si pentru mine chiar nu a fost. Am avut parte de o toamna lunga, dupa care venit primavara. Ah da, a fost si aici iarna o saptamana. Fix o saptamana cu putina zapada si cateva grade sub 0. Intr-un fel ma bucur, intrucat stiu cat de nasol este sa te trezesti dimineata, cu noaptea in cap si sa "innoti" prin troiene pana la serviciu. Pe de alta parte, imi pare rau, pentru ca, paradoxal, iubesc zapada. Peisajul acela alb, aerul rece...

It's Been 6 Months

in , by Larisa, februarie 20, 2012
19 august 2011-the first day
 ....and I can still remember the day of August 19, 2011. A summer sunny day. The morning, the way to the airport, the big suitcases, the goodbyes, the tears, the fear, the joy, the hope, the flight, the arrival, the happyness, the pleasure of beeing together again...naw and for always. 

Inapoi acasa...in Franta

in , by Larisa, ianuarie 10, 2012
Bonjour dragii mei si la multi ani ca nu am apucat sa va spun! Sa aveti un 2012 plin de impliniri si bucurii! Va scriu de undeva de langa Paris astazi. Vacanta in Romania s-a terminat si nu am apucat sa scriu nimic despre asta. Au fost atatea peripetii astfel incat nu stiu daca sa zic ca a fost o vacanta frumoasa sau nu... In cateva ore voi pleca catre Tours, oraselul meu adoptiv, unde voi ramane pentru... o viata. 

© Larisa Tais · THEME BY WATDESIGNEXPRESS