Postari din categoria FAMILIE
Toamna a venit repede și s-a instalat comod anul acesta la noi în Touraine. Weekendul ce a trecut am avut nu mai mult de 11 grade în miezul zilei, destul de puțin pentru această perioadă din an. Nu am dat drumul la centrală, dar am făcut focul în șemineu, o adevărată plăcere pentru ochi și suflet. Dar în ciuda vremii și a faptul că tocmai ce ne-am rezervat vacanța zăpadă, pentru la iarnă, gândul se pare că mi-a rămas blocat tot la vară și mare. 
  
Am mers în fiecare an la mare cu părinții mei de la 1 an și până la 18 ani, fără excepție. Mergeam pe litoralul românesc, desigur, la vremea aceea nu existau alte opțiuni, iar vacanța la mare era pe atunci evenimentul anului: o așteptam cu nerăbdare timp de 12 luni, o pregăteam în detaliu și îi savuram cu nesaț fiecare secundă. Mergeam cu mașina, iar drumul spre Marea Neagră era cel mai lung pe care îl parcursesem până atunci. Localitățile se succedau mereu același, într-un șir lung pe care îl știam pe de rost, crescând emoțiile întâlnirii cu marea. Vederea întinderii albastre la orizont era momentul de maximă intensitate, pe care îl așteptasem tot anul. Mergeam la Venus, stațiunea copilăriei mele, dar ne plimbam seara și prin alte stațiuni animate, mai cu seamă pe la Neptun și Olimp. Mi-e dor uneori de Venus, mi-e dor de Venusul acela perceput prin ochii copilului care eram atunci, nu de cel care a devenit între timp, deși nu știu exact ce a devenit, căci nu am mai ajuns acolo de vreo 20 de ani.  


Când eram copil, toată lumea avea la noi la țară în curte cel puțin un nuc. Noi aveam chiar mai mulți, atât în curte cât și la poartă. Sub nuc se desfășura adesea toată activitatea zilnică. Bătătura oamenilor era la urmbra de nuc. Acolo se gătea, acolo se mânca, acolo se odihnea. De nuc se agățau unelte, de nuc se rezemau obiecte. Cu infuzie de frunze de nuc ne clăteam părul. Toamna îl băteam și adunam de pe jos nucile căzute în saci, pe care îi depozitam peste iarnă. Nu duceam lipsă de nuci niciodată și nici nu mă minunam ca acum de prețul lor. Nici nu știam că nucile au un preț. Nici vorbă aici în Touraine de nuci sau alți arbori mari lângă case. Vântul bate des, uneori foarte tare, iar un copac așa mare poate fi periculos pentru case. Dar umbra nucului... umbra nucului era grozavă vara. Răcoroasă, întinsă, aerisită... o bucurie. Am regăsit-o de curând pe malul lacului Varenne-sous-Chandon, lângă Amboise și mi-am petrecut o duminică întreagă sub ea. Am stat, ne-am jucat, am mâncat, ba chiar am ațipit. A fost foarte plăcut. Și am mâncat și nuci.

Amboise valea loarei Varenne-sous-Chandon

Toamna s-a instalat rapid la noi în Touraine, vrând parcă să gonească vara aceasta atipică, pe care oricum nu o vom uita prea curând. Încă din august am avut parte de dimineți cețoase și de după-amieze noroase, ba chiar reci și ploioase, de nici nu știu când și cum am trecut de la pantalonii scurți la ținutele călduroase. De câteva zile s-a mai încălzit un pic, mai mult în timpul săptămânii și mai puțin în zilele de weekend, parcă să ne facă  în ciudă, luați de-aici și vă mai bucurați o țâră dar cu măsură! Soarele a coborât destul de mult, lumina lui este plăcută, dar lipsită de strălucirea de astă vară. Miroase deja a toamnă dimineața. Un miros inconfundabil pentru mine, un amestec de miresme de tot felul, de frig, pământ și frunze. Stau uneori câteva clipe afară, înainte să intru la lucru, să respir acest miros, să îl las să-mi inunde simțurile. Miroase frumos toamna. A ceva straniu. A ceva cunoscut. A copilărie.  

amboise valea loarei franta

Una dintre cele mai plăcute ieșiri pentru adulții cu copii pe perioada verii la noi în Touraine este cea la Lulu Parc & Guinguette de Rochecorbon. Lulu Parc este un parc foarte drăguț de atracții și distracții pentru copii, în timp ce Guinguette de Rochecorbon este un restaurant rustic foarte fain, așezat pe malul Loarei. Situate unul lângă altul, între Tours și Amboise, la Rochecorbon, la Lulu Parc & Guinguette de Rochecorbon distracția este garantată pentru copii, care nu se mai dau duși din parc, dar și pentru adulți, masa la această "guinguette" fiind o plăcere nu doar pentru bucatele servite, dar mai ales pentru decor și atmosferă. Iar acum că v-am spus, să va povestesc mai pe larg și despre Lulu Parc, căci despre restaurantele "guinguette", inclusiv cel de la Rochecorbon, preferatul meu, v-am povestit data trecută. Însă mai înainte vreau să vă zic despre cum s-au schimbat plimbările noastre prin Touraine de când cu copiii... 
  

Erika a terminat vinerea trecută grupa mica, primul ei an de grădiniță. Ca oricărui părinte, nu-mi vine a crede. Când a crescut gemotocul pe care îl plimbam noaptea prin casă pentru că nu voia să doarmă? Unde s-au scurs zilele când ieșeam la plimbare în căruțul grena? Când oare Erika noastră s-a transformat din bebeluș în fetița care este acum? Fetița brunetă cu ochi pătrunzători, sensibilă și uimitor înțelegătoare, cu care poți avea o discuție aproape la fel ca și cu un om mare? Desigur că timpul a trecut prea repede de parcă nici nu l-am observat. Și cu toate acestea, unde au încăput atâtea schimbări în toți acești 3 ani și jumătate? Schimbările ei, schimbările mele, ale noastre ale tuturor. Dacă stau bine să mă gândesc, aș putea trage o linie foarte bine definită între viață de dinainte de copii și cea de după aceștia, căci este clar că multe nu mai sunt la fel. Nu este neapătat vorba despre noi, căci noi pe undeva am rămas tot aceeași, cu plăcerile și visurile noastre cu tot. Dar simțirile, trăirile, preocupările și mai ales organizarea vieții de zi cu zi sunt total diferite. Părințeala este, cel puțin pentru mine, o experiență copleșitoare, ca nicio alta trăită până acum. Provocatoare în fiecare moment, îmi forțează fără încetare limitele să dau tot ce este mai bun din mine. Ca o călătorie inedită, îndrăzneată și intensă, cea mai aventuroasă dintre toate.  
  

Trei săptămâni de izolare

in , , by Larisa, aprilie 03, 2020
Am invătat de curând un cuvânt nou în franceză: confinement. Adică izolare. Nu-l stiam. În dicționar mai scrie și detenție sau captivitate, ceea ce nu este chiar departe ce trăim acum. Luni intrăm în a patra săptămană de confinare (căci iată, termenul există și în română), de când suntem confinați la domiciliu și nu putem ieși decât pentru muncă, cumpărături, doctor sau alte treburi foarte importante. Trei săptămani încheiate de când timpul parcă s-a oprit în loc, de când viața noastră zilnică nu mai e nimic din cea care a fost. Vorbim deja despre “inainte de pandemie”, cu delimitare foarte clară în timp, sau ne imaginăm optimiști ce o să facem “după pandemie”, asta în cazul în care avem curajul să ne facem planuri. Numai că nu prea știm exact când o să fie “după pandemie”, nici cum o să fie, nici ce impact o să aibe toată această criză asupra vieților noastre. Știu, nu sunt prea optimistă. Unii poate sunt. Sunt genul de om care nu poate funcționa fără o rutină, fără o ordine în activităti. Deci e clar, confinarea asta mie nu-mi cade prea bine.  
  


Dragii mei, 
  
Scriu această postare în minte de ceva vreme, însă abia acum am ajuns să o și pun pe tastatură. Cu cât trece mai mult timp cu atât parcă mă indepărtez de acest blog și îmi este din ce în ce mai greu să reiau scrisul. Timpul liber este acum mai puțin, iar atunci când este parcă nu mai rămane destul și pentru blog. Ca să nu mai zic că atunci când mai deschid această pagină, din ce în ce mai rar de-altfel, parcă nici nu îmi vine să cred că eu am creat-o și eu am scris toate aceste postări. Dar ce vorbesc eu aici de blog? Mi-a căzut în mână de curând o poză mai veche cu mine pe o bancă în față unui castel... Parcă nici nu mai cunosc acea persoană. Plimbări tihnite de weekend la castelele Loarei (unde tihnite e cuvântul cheie, v-ați prins, da?), pe care le povesteam minuțios aici, poze frumoase, făcute cu DSLR-îl și sortate cu grijă... Desigur, dacă mă uit mai cu atenție mă recunosc. Sunt tot eu, aceeași Larisa căreia îi plac aceleași lucruri, inclusiv să scrie pe blog, doar că astăzi, cu doi copii mici, ordinea prioritătilor este un pic diferită. Viața de părinte nu e deloc usoară și vine la pachet cu o mulțime de provocări, dar știți ce? Este o aventură teribil de interesantă și, chiar dacă uneori îmi vine să explodez de nervi, nu aș da-o nici pe zece vieți din alea de dinainte, cu plimbările lor tihnite cu tot. 


Căruţul vs purtatul micuţei Erika

in , , , by Larisa, februarie 10, 2018
Mă gândeam la un momentdat că părinții se împart în tabere încă de dinainte ca bebe sa vină pe lume. Desigur, fiecare face cum crede de cuviință, diversitatea poate fi foarte interesantă atât timp cât suntem toleranți, acceptam și idei cu care nu rezonăm neaparat, nu judecam și nu dăm cu parul, pe motiv ca știm noi mai bine. Tot două tabere sesizez că se formează și in jurul conceptelor de purtat vs. cărucior. Eu am optat inițial pentru cărucior. Apoi am încercat și purtatul. Iar astăzi le îmbin cu succes pe amândouă, în funcție de circumstanțe și, firește, de cheful micuței noastre Erika.


Răsfoind zilele trecute blogul, mi-am dat seama ca nu am mai scris nimic de multă vreme la capitolul filme și cărți. Dar cum as fi putut sa scriu, când lecturile și vizionările mele tind vertiginos spre zero in ultimii aproape 2 ani😂? Ați ghicit, Erika este motivul, cu un copil mic slabe șanse de timp de cărți sau filme, dar nici cu dispoziția nu stau mai bine. In puținul timp liber care-mi rămâne pentru mine, de regula când Erika doarme, prefer sa nu folosesc prea mult creierul din dotare, concentrându-ma astfel pe activități cât mai lejere, gen ascultatul propriilor gânduri, butonatul telefonului sau uitatul pe pereți. Hai ca nu este totuși asa de rău precum pare, de vina a fost și oboseala, însă acum ca Erika doarme toată noaptea și sunt ceva mai odihnita, am început sa mai citesc câte-o pagina...


Un an cât o viață

in , , , by Larisa, decembrie 19, 2017
Pe când eram însărcinată și în căutare de nume, am umplut o pagină întreagă cu nume de fete și am ales un singur nume de băiat. Coincidență sau destin, pe undeva bănuiam că va fi o ea, ecografia nu a făcut decât să-mi confirme ceea ce știam deja. Curios, dar dacă vreodată m-am imaginat mamă, atunci fără îndoială m-am imaginat mamă de fată. Nici nu-mi vine să cred că azi se face un an de când a venit pe lume, ziua de 19 decembrie 2016 este așa de vie în mine de parcă ar fi fost ieri. Drumul spre spital, noaptea de dinainte, emoțiile, senzația, întâlnirea, ochii ei mari și negri... O zi cât o lună, un an în care am trăit cât o viață. 
  

Cu destul de multe locuri turistice adaptate copiilor, parcuri de activităti și aventură, trasee cicloturistice și de drumeție, castele de poveste și peisaje pitorești, Valea Loarei este o regiune ideală pentru vacanțele în familie, toată lumea profitând, mici și mari la un loc. Mai multe persoane care urmau să viziteze Valea Loarei și care au ajuns pe blogul meu, m-au întrebat adesea despre locuri unde să mergi cu copiii. Noi deocamdată nu am testat prea multe întrucât Erika este încă mică, insă câteva dintre obiective le-am vizitat și fără să avem copii, ele fiind destul de interesante și pentru adulți. Însă m-am tot gândit și la acest aspect, am fost atentă în periplurile mele prin regiune, m-am documentat și am sintetizat mai jos câteva idei de locuri sau activităti despre care cred eu ca îi vor încânta pe cei mici, dacă plănuiți o vacanță cu ei pe Valea Loarei: 



Povestea camerei micuţei Erika

in , , , by Larisa, noiembrie 22, 2017
Francezii sunt de-a dreptul obsedați de cumpărăturile pentru bebeluș, încă dinainte ca acesta să vină pe lume. Nici nu ai rămas bine însărcinată că toți te întreabă dacă ai făcut LISTA, liste de naissance și dacă ai început să cumperi lucruri. Firește că am căzut și eu în plasa lor și mai ales în cea a marketingului magazinelor de puericultură. Am cumpărat destul de multe lucruri pentru Erika, unele mi-au fost de folos, altele mai puțin, uneori mi-a părut rău că am aruncat banii, de alteori am fost mândră de ce am ales, dar până nu te lovești singur nu îți dai seama de consecințe. Și fiind primul copil, unul dorit și așteptat, nu am stat să cântăresc foarte mult, recunosc. De exemplu camera. 
  

Foarte mulți m-au întrebat în ultima vreme cum se înțelege Erika cu Azorel, sau mai degrabă invers, că el era răsfățatul casei până de curând. Sinceră să fiu și eu m-am întrebat, încă din timpul sarcinii și continuu să mă întreb și acum, că nu-mi e încă prea clar... Ce știu sigur este că încă de dinainte ca Erika să vină pe lume, m-am gândit la noi ca la o familie de patru. Trei și cu Azorel patru, desigur, chiar dacă aveam să fim mai mulți membri, din ăștia cu două picioare, Azorel urma să-și păstreze locul câștigat, nicidecum să-i fie furat de cea mică. Realitatea nu a fost în totalitate precum așteptările, Azorel având nevoie de o perioadă mai lungă de acomodare cu Erika, perioadă nici astăzi finalizată complet și presărată cu ceva crize de gelozie, însă  momentele simpatice, timide, stângace, amuzante dintre cei doi sunt de neprețuit. 



Nu știu de ce, dar întotdeauna sfârșitul verii mi se pare cel mai trist sfârșit de anotimp, chiar dacă urmează alte sezoane, fiecare cu farmecul lui. Probabil că perspectiva zilelor scurte și întunecate nu încântă prea tare pe nimeni, nici măcar pe mine, iubitoare de toamnă așa cum sunt, iar iarna lungă și apăsătoare ce bate la ușă invită parcă la o stare de melancolie și de tristețe de zile mari. Cel puțin acum, până îmi intru în ritm un pic... 


Ca proaspăt părinte, mă confrunt mai mereu cu întrebări, mirări, sfaturi cerute dar mai ales necerute despre cum trebuie să îmi cresc copilul. Toată lumea se grăbește cu părerile, cumva toți sunt experți, toți simt nevoia să își dea cu presupusul. Desigur, asta nu este neapărat un lucru rău, unele sfaturi sunt de-a dreptul utile și binevenite, mai ales pentru cineva începător și neștiutor în ale părințelii așa ca mine. Dar ce să mă fac cu cei insistenți care încearcă să mă convingă, cu cei încăpățânați care știu ei mai bine, cu cei care cred că au întotdeauna dreptate sau cei despre care știu sigur că greșesc sau sunt prost informati. Să vă zic drept, mă simt pierdută și deși citesc cât de mult pot, întreb medici sau pe la cunoscuți, într-un final tot pe intuiția mea mă bazez și tot instinctul propriu mi-l ascult pentru decizia corectă. Câte bordeieatâtea obiceie, asta e valabilă și când vine vorba de copii. Suntem tare diferiți, fiecare își alege tabăra încă dinainte ca plodul să vină pe lume. Unii cu alăptatul alții cu biberonul, unii cu căruciorul alții cu purtatul, unii cu bebelușul în pat, alții cu camera separată, fiecare face cum crede pentru că, nu-i așa, fiecare știe ce e mai bine pentru odrasla proprie.  

Cea mai frecventă întrebare pe care o primesc, atât când cineva face cunoștință cu Erika cât și de la cei pe care îi văd mai des, este dacă doarme nopțile. Cumva francezii sunt speriați, chiar obsedați de acest aspect, de-aici o căruță de sfaturi despre ce și cum să fac să doarmă cât mai mult. Sfaturi mai mult pentru confortul părinților decât pentru bunăstarea bebelușului, evident. Și deși e drept că această problemă spinoasă ne dă tuturor bătăi de cap, mi se pare natural ca un bebeluș să aibă un somn neregulat, mă cam așteptam de la început la ceva nopți albe. Firește că una e realitatea alta teoria, e ușor să vorbesc acum când dorm binișor, aș fi omorât pentru un pui de somn în primele luni. Am mers până acolo unde mi-am luat niște cărți pe subiect, singurele sfaturi care m-au ajutat într-adevăr au fost acelea care ziceau să mă conformez și să accept situația așa cum este pentru că nu va dura la nesfârșit. Nici azi Erika nu doarme toată noaptea, însă odată acceptată situația devine negreșit cu mult mai ușoară. Bănuiesc că nu va trebui să o legăn până pleacă la facultate și mă gândesc că într-o zi probabil îmi va fi dor de nopțile astea, doar ale noastre. 

Tot referitor mai degrabă la confortul părinților decât al copilului, lumea mai este curioasă dacă micuța doarme în camera ei și se siderează când aude că nu. De fapt ce vorbim noi aici de cameră, Erika nu doarme nici măcar în pătuțul lipit de patul nostru, dar asta este o altă poveste. Aici e foarte la modă să culci copilul separat din primele zile, să se învețe în mediul lui, iar părinții să stea cât mai liniștiți, să nu fie deranjați de bebeluș. Așa credeam și eu la început, i-am pregătit Erikai o cameră întreagă doar pentru ea, cred că văzusem prea multe filme americane, lucrurile s-au schimbat după ce am născut-o, nu mi-a venit să o las singurică când părea că are atâta nevoie de mine. Desigur, fiecare acționează după credințele proprii, ca să nu mai zic că Erika doarme mai mult în brațe... Și apropo de brațe, dacă le-aș spune vecinelor mele asta, cred că li s-ar părea de domeniul fantasticului. Cum s-o ții prea mult în brațe? Se învață! Ei și? Așa și trebuie, nu-i așa? Majoritatea pe aici își ține copiii în landou, nu-i de mirare că atunci când mă văd cu marsupiul li se pare ceva ciudat și îmi pun zeci de întrebări. Dar nu te doare spatele? Dar nu este prea grea? Dar îmi văd de ale mele și îi las cu ale lor. 

Cât despre hrană, și aici ca peste tot, mămicile se împart în două tabere: cele cu alăptatul și cele cu biberonul, deși din experiența personală tind să cred că cele din a doua categorie sunt mai multe. Și nu-i de mirare, concediul de maternitate durează vreo trei luni în Franța, după care mama merge la serviciu și cel mic la creșă sau la asistenta maternală, așa că ce rost mai are să începi să alăptezi, oricum când lucrurile încep să se petreacă mai bine trebuie să te oprești. Dar nu-i numai asta cauza, mai sunt implicarea tatălui, organizarea, comoditatea etc. Firește, fiecare face ce crede, ce nu îmi plac sunt sfaturile proaste, total neadevărate, de genul copilul nu se satură, laptele matern nu e suficient de hrănitor, vai, o alăptați și acum la aproape 7 luni?! Iar că am ajuns la diversificare, nici nu-mi vine să cred ce-mi aud urechile: un pic de sare sau zahăr pentru gust?

Însă de departe întrebarea care mă face să văd negru în fața ochilor este o lăsați să plângă un pic? E bine, o obosește, o calmează, bebeluși au nevoie să mai și plângă! Fac plămâni! Nu oameni buni, nu-mi las copilul să plângă nici un pic, mi se pare barbar, nemilos și deloc benefic să nu-i răspund la nevoi. Din contra! O iau în brațe pentru că vreau să știe, să aibe încredere că sunt și voi fi mereu acolo pentru ea.  
  
Deși e un oraș mic, avem de toate la Amboise, chiar și cireși înfloriți. Strada cu cireși nu este cea mai populară, nici cea mai turistică din oraș. E o stradă obișnuită, cu blocuri, case, școală și sedii de firme, prăfuită și aglomerată la orele de vârf, dar pe care plutește un aer boem, proaspăt și colorat în acest sezon. E strada pe care merg spre centru sau spre diversele buticuri din cartier pentru cumpărăturile mărunte pe care le mai fac în timpul săptămânii cu Erika la purtător. Îmi place să îi arăt și ei cireșii chiar dacă nu înțelege momentan mare lucru din ei. Îmi place să o port în brațe, să îi vorbesc, să o alint, să o ajut să descopere lumea asta mult mare și provocatoare din jur. Ador să mă bucur de ea și cu ea de fiecare lucru nou pe care îl deprinde. Pentru că cea mai mare revelație a mea este chiar ea, e o bucurie să îmi descopăr fetița, să învăț să o cunosc. Nu știu dacă cum este ea acum are legătură cu felul în care va fi peste ani, dar cred că felul în care mă comport cu ea și modul în care îi răspund la nevoi și dorințe vor cântări enorm mai târziu. 


Chiar, cum și cine este Ericuța noastră? Este fetița iute cu ochi negri, întrebători. Activă, vioaie, hotărâtă, ambițioasă, dinamică, cu Erika nu mă plictisesesc niciodată dar nici nu am vreun moment de respiro. Nici măcar noaptea, pentru că, ați ghicit, imaginile alea cu copii ce dorm liniștiți în pătuțul lor sunt de domeniul fantasticului la noi. La fel și cele cu copilași plimbați cuminți în cărucior, cu copilași ce fac sieste lungi după-amiaza, sau cu cei ce molfăie o suzetă (ce e aia suzetă?!). Cu Erika totul este "vreau asta și vreau acum!!!", nu stă locului nici o clipă, așa că sunt mereu în priză, viața mea desfășurându-se pe repede-înainte în ultima vreme.  

De neclintit este si când îi este foame, trebuie să anticipez bine momentul pentru a evita o sesiune gravă de plâns. Nu merge cu stai un pic, hai că vine imediat păpica, mai durează o secundă... Nu și nu, Ericuța este o mâncăcioasă fără pereche, dar și o plângăcioasă când nu-i convine ceva, inclusiv în momentele când mami are treabă iar ea ar vrea numai în brațe. Iar în brațe vrea și noaptea, dacă știam că burta mea e cel mai bun pătuț nici nu mai luam unul. Brunețica mai este și extrem de curioasă. Când este purtată - pentru că în cărucior nu îi mai place - adoră să se uite atentă în jur, să caute cu privirea, să descopere. Luminile, zgomotele, oamenii, culorile, toate o incită, provocând-o până la epuizare. Și atunci adoarme răpusă cu capul pe pieptul lui mami... 

Iar mami (si tati, fireste!) e topită după ea și chiar dacă adesea o obosește tare, se găsesc întotdeauna noi resurse de energie si răbdare. Despre puțul iubirii nici nu mai vorbesc, este fără fund. Tocmai de aceea nu îmi place să îi refuz dorințele, nici nu cred în răsfăț sau în "se învață" și evit să plec urechea sau să cobor privirea la ce face sau zice unul și altul. Cred  în schimb într-o dezvoltare armonioasă și echilibrată, în raspusul prompt la nevoi, fie și nevoia de a se cuibări în brațe și intr-o relație de atașament sănătos a copilului față de părinți. Tocmai de aceea încerc să nu mă grăbesc, să nu fac totul pe fugă, să nu sar etape pentru că, oricat de grele ar fi, momentele pe care ne grăbim să le depășim trec cu toatele într-un final si nu se mai întorc niciodată. Așa că vreau să trăiesc clipa și să mă bucur de ea. La fel și de cireșii înfloriți în aprilie pe străduța noastră modestă de la Amboise. 
Am vrut să scriu câteva cuvinte pe blog la sfârșit de ianuarie, după prima lună a micuței Erika însă nu mi-au ieșit. Nu mi-am găsit cuvintele, dar nici timpul, zilele sunt al naibii de scurte de când am născut, printre reprize de alăptat, plânsete și schimbări de scutece nu mai rămâne mare lucru de făcut, bebe fiind cu adevărat o ocupație cu normă întreagă, plus ceva ore suplimentare de cele mai multe ori. Așa că în afară de a fi mamă pt Erika și a încerca pe cât posibil să mă odihnesc pentru a recupera nopțile albe practic n-am făcut mare lucru, viața de dinainte despre care obișnuiam să scriu pe blog, cu grădinărit, plimbări pe la castele, ieșiri în oraș, vacanțe sau vinuri bune mi se pare ca dintr-un alt film (mai ales vinurile!), subiectele fiind astăzi cu totul altele, de la nuanțe de caca până la vaccinuri, colici sau tipuri de biberoane, dar nu cred că o să vă plictisesc cu ele pe blog. 


Ganduri la inceput de 2017

in , , by Larisa, ianuarie 02, 2017
Nu, de data aceasta nu o sa trag linie si nu o sa fac bilantul lui 2016. Nu o sa scriu nici despre ce-mi propun pentru 2017, e clar ca va aduce destul de multa noutate in vietile noastre, numai faptul ca i-am trecut cumpana in pijamale, sforaind, spune destul de multe despre ce se intrevede la orizont. M-am gandit mult cum sa incep acest articol, m-am gandit si daca sa-l scriu sau nu, gandurile mele au fost in ultima perioada intr-o invalmaseala totala, probabil de aceea, desi am avut tot timpul din lume, cheful de a impartasi impresii pe blog m-a ocolit total. Nu stiu daca lipsa poftei de a scrie ma apunca la date fixe, gen inceput si sfarsit de sarcina, dar cam asa au stat lucrurile anul acesta, un an trait si simtit cu totul altfel decat mi l-am imaginat. Un an special, in care totul s-a intors la 360 de grade, cu bune si cu rele, un an emotionant si antrenanant, parsiv si imprevizibil, cu temerii si cu mari bucurii, dar care la final ne-a oferit cel mai pretios dar. Nu stiu nici daca aceste opt luni si ceva, mai mult dificile decat placute, au schimbat ceva in mine, poate ca da, poate ca nu, dar stiu cu siguranta ca au amestecat lucrurile, rearanjandu-le intr-o cu totul alta ordine decat cea de dinainte. 

Cel mai mult dintre lunile de toamnă îmi place octombrie, mai ales în zilele călduțe și însorite când orice ieșire în natură sau chiar în oraș este învăluită de cele mai frumoase nuanțe. Frunze colorate, arome îmbietoare, copaci ruginii, natura cu totul scăldată într-o lumină atât de agreabilă, unică, cum numai acest anotimp încântător poate răspândi, toamna mi se pare cel mai spectaculos sezon, o explozie de contraste ce se amestecă în mod bizar, dar totodata atât de armonios. Și nici zilele mohorâte sau nopțile lungi și ploioase nu mi se par mai prejos. Mă pot îndeletnici cu diverse activități pentru care nu găsesc timp sau dispoziție în restul anului. N-am aprins până azi focul în șemineu, dar am pus ceva borcane cu murături pentru la iarnă. Natura încă nu s-a colorat în Touraine, însă aștept cu nerăbdare să o facă chiar dacă prea multe ieșiri nu se întrevăd la orizont. Recunosc, pentru mine toamna aceasta e ceva mai specială decât restul, din unele puncte de vedere mai bună, din altele mai puțin, dar în ansamblu consider că e de preferat să ne bucurăm de ceea ce ni se oferă cu cât mai puține lamentări, totul este într-un final imprevizibil în viață. 
  

Tours, jardin des Prébendes, 2014

Trei. Și cu Azorel patru

in , , by Larisa, septembrie 23, 2016
Dacă ar fi să împart cei 5 ani de viață în Franța în capitole cel mai probabil aș scrie trei. 


Primul l-aș numi generic "Tours și primii ani în doi". L-aș începe cu prima valiză coborâtă din avion și l-aș termina cu ultima cutie scoasă pe ușa micuțului nostru apartament situat la malul Loarei. Ar cuprinde, așa cum s-ar bănui, prima perioadă a vieții noastre împreună strâns legată de Tours, orășelul pe care și astăzi, chiar dacă nu mai locuiesc în el, îl iubesc la fel pasional, ca pe un leagăn al începuturilor mele pe meleaguri franțuzești. Am locuit 3 ani și jumătate în "capitala Văii Loarei", câteva luni în chiar în centrul istoric, mai apoi în cartierul Prébandes, unul dintre cele mai elegante din oraș, și a fost dragoste la prima vedere, din primul moment când am pășit pe străduțele lui. E frumos într-adevăr Tours, nu cred că ar putea cineva care l-a cunoscut cât de cât să conteste, doar că pentru mine este cu atât mai frumos cu cât fiecare loc, fiecare colțisor, fiecare măsuță cu scaunele așezate către stradă spun o poveste. Spun toate capitole din povestea noastră. Înfățișează la tot pasul cele dintâi ieșiri și plimbări în doi, relatează planuri, emoții, temeri, visuri, griji, începuturi cuprinse în două geamantane mari aduse din România, dintre care pe unul îl păstrez și astăzi.  
  
© LARISA TAIS · THEME BY WATDESIGNEXPRESS