Postari din categoria GANDURI

Dragii mei, 

Iar au trecut o mie de ani (vorba vine) de când nu am mai scris nimic pe blog. Între muncă, copii și treburile casei nu mai rămane mult timp liber, iar ăla care rămane mi-e din ce în ce mai greu să îl dedic blogului. Am mai multe idei și aș vrea să mă mobilizez mai eficient dar pur și simplu, de ceva timp încoace, nu-mi mai iese. Și-mi pare rău, zău că-mi pare, căci scrisul era odată (și incă cred că mai este) ca un fel de terapie care îmi ține mințile întregi, la locul lor. Mai ales în aceste vremuri tulburi de pandemie. Bine că s-a terminat, sau sper eu din tot sufletul că s-a terminat și că nu vom mai avea parte de vreun alt lockdown, școli închise sau alte interdicții de genul. Noi ne-am vaccinat oricum, aștept să scăpăm și de mască, măcar afară, să pot adulmeca mai bine tot ce mă înconjoară, ca de exemplu teii care au înflorit din plin și răspandesc un miros demențial la noi în centru la Amboise.  


Un pic de normalitate

in , , by Larisa, iunie 24, 2020
Parcă nici nu-mi vine să cred că a trecut mai bine de jumătate din anul acesta. Și ce an! Un an de pomină, anul care ne-a adus pandemia aceasta ce ne chinuie de luni bune. Nici nu știu când au trecut aceste șase luni, căci parcă mai ieri era încă iarnă. Dar totul s-a derulat pe repede înainte și am ajuns rapid să încheiem și luna iunie. Și totuși câte schimbări nu s-au petrecut în toată această perioadă. În noi și în tot ceea ce ne înconjoară. A fost izolarea, cu bune și cu rele. Am fost noi între noi, rupți brusc de tot ce ni se părea cuvenit și normal. A fost teamă, îngrijorare, deznădejde, cu separări, limitări și multe bariere. Am înțeles, ne-am adaptat. Poate că pandemia a produs și lucruri bune, momente cu noi și pentru noi, deprinderi sau obiceiui pe care nu le-am fi însușit altfel. Am făcut lucruri frumoase împreună, am învățat să fim unii pentru alții, să ne tolerăm, să ne acceptăm, să ne îndrăgim poate mai mult. A fost ce-a fost, a trecut să sperăm, să învățam din experiență și să prețuim ce avem. Căci ce bine e acum cu un pic de normalitate! 

Amboise Valea Loarei Franta

Revenim încet la normal...

in , , by Larisa, iunie 02, 2020
Ne-am “deconfinat” aici pe 11 mai, deja avem mai multe săptămani de libertate. Începând de astăzi, 2 iunie, ne “deconfinam” și mai mult, trecem la etapa următoare, ca și voi majoritatea presupun. Vorba vine libertate, căci starea de urgentă a rămas, purtăm măsti, păstram distantă, doar că măsurile s-au mai relaxat. În traducere, putem umbla și face mai multe fără a da prea multe explicații. S-au redeschis școlile, magazinele, majoritatea și-a reluat munca, chiar și unele obiective turistice s-au redeschis, nu toate, iar de astăzi și restaurantele, hotelurile, campingurile, parcurile și multe altele. Ne îndreptăm, cred eu, în direcția bună. Rămanem vigilenți, firește, dar mergem cu pași mici spre normalitatea aceea de dinainte de 16 martie.  
  

Iată-ne și la finalul acestei perioade de izolare. Ziua cea mare așteptată de toată lumea în Franța (sau nu, căci sunt destul de mulți fără chef de muncă!) este 11 mai. 56 de zile de consemnare la domiciliu vor fi fost în total. 56 de zile care poate au trecut greu uneori, prea repede alteori. De care am profitat mai mult sau mai puțin, în care ne-a fost greu sau ușor, fiecare după caz și stare. Nici nu știu ce să zic despre trăirile acestei perioade ca o concluzie finală. A fost o schimbare, pe care nimeni nu a văzut-o venind, eu nici atât, nici măcar cu o săptămana înainte. Am profitat de unele, e drept, am redescoperit altele, am pierdut cel mai probabil o grămada.Timp, bani, planuri. Dar cred că pandemia ne-a și invătat ceva: să trăim mai simplu, să ne bucurăm de ce avem și să nu luăm totul ca și cum ni s-ar cuveni din start. Ce să mai zic, a fost așa cum a fost, să vedem acum mai departe ce o fi, căci o reîntoarcere la viața de dinaintea pandemiei, așa cum speră unii, clar nu o să fie. 


Iată-ne trecuți și de a... nu mai știu câta săptămâna de izolare.

Parca nici nu îmi vine sa cred ca a trecut și luna aprile, adică patru luni deja din anul acesta de pomina, 2020, cel care ne-a pricopsit cu coronavirusul. Parca ieri era ianuarie, repede februarie, hop virusul și iată-ne aproape la început de mai. Și ce planuri aveam pentru acest mai, care vine la pachet cu o mulțime de weekenduri prelungite. Ma gândeam la camping cu dormit la cort pe malul lacului, la niște drumeții prin Auvergne... Pfff, măcar la vara poate s-o putea. De fapt asta îmi lipsește cel mai tare in aceasta perioada de consemnare la domiciliu: posibilitățile și libertatea. Nu as fi plecat la capătul lumii, dar activitățile simple, ieșirile in parc cu fetele, plimbările prin oraselul nostru, bomboanele de ciocolata de bat de la ciocolateria preferata, atât de dragi Erikăi (am încercat acasă, tre sa mai exersez, clar!), magazinele cu haine frumoase din Tours, micile escapade de weekend prin imprejurimi, vizitele, toate acestea și multe altele îmi lipsesc enorm.


Cinci săptămâni de izolare

in , , by Larisa, aprilie 20, 2020
Iată-ne trecuți și de a cincea săptămâna de consemnare la domiciliu. Începe sa fie lunga si ma întreb adesea cum o sa ne amintim de aceasta perioada și ce învățăminte vom trage din ea. Oare ne vom aminti lucrurile plăcute? E drept, petrecem mai mult timp împreuna ceea ce in mod obișnuit nu se întâmpla și ar trebui sa profitam din plin de acest aspect. Sau ne-o vom aduce aminte ca o perioada sumbra, caci este sumbra oricât am trage noi de partea ei frumoasa? Și vom învață oare ceva? Sa prețuim poate mai mult ceea ce avem și sa nu mai luam totul ca și cum ni s-ar cuveni din oficiu? Nu știu, vom vedea. Suntem sănătoși și asta contează cel mai mult. Restul se rezolva intr-un fel sau altul.


Patru săptămâni de izolare

in , , by Larisa, aprilie 13, 2020
Iată-ne trecuți și de a patra săptămână de izolare, astăzi am intrat în a cincea. Suntem bine și în acest moment cred că asta contează cel mai mult. Să fim sănătoși și să rămânem așa. Restul sunt detalii, vom vedea noi pe unde vom scoate cămașa, cum s-ar zice. Se pare că la noi va dura până pe 11 mai, când vom trece la o nouă etapă. Desigur, dez-izolarea asta nu se va face dintr-o dată căci este imposibil, ci treptat ne vom relua activitățile, școlile își vor relua cursurile și așa mai departe. Restaurantele rămân închise, altfel ar fi prăpăd la servit aperitivul în oraș. Ne-ar lovi din plin al doilea val. 
  

Dacă aș mai fi scris pe blog...

in , by Larisa, martie 23, 2020

 ... nu neapărat cum o făceam "pe vremuri", dar măcar așa, din când în când, poate că nu l-aș fi lăsat să moară. Pentru că blogul a murit efectiv la începutul acestui an, odată cu indiferența mea și lipsa chefului de a mă ocupa de el. Căci deși tot zic să mai dau pe aici, pe măsură ce trece timpul mi-e tot mai greu să reiau scrisul. Și îmi pare rău că este așa, pentru voi, cei care mă citeați frecvent, dar și pentru mine, căci pierd o (altă) pasiune care îmi aducea plăcere. N-am avut niciodată intenția să transform blogul ăsta în ceva profitabil, știți și voi asta, n-am avut nici intenția să strâng vreo comunitate în jurul lui. Am scris doar așa, cum am putut, despre ce am știut, cu mare drag și bucurie. Astăzi blogul funcționează la această nouă adresă. O să încerc să dau și eu mai des pe aici. Mi-ar plăcea foarte mult să mai treceți și voi, măcar din când în când. 



Dragii mei, 
  
Scriu această postare în minte de ceva vreme, însă abia acum am ajuns să o și pun pe tastatură. Cu cât trece mai mult timp cu atât parcă mă indepărtez de acest blog și îmi este din ce în ce mai greu să reiau scrisul. Timpul liber este acum mai puțin, iar atunci când este parcă nu mai rămane destul și pentru blog. Ca să nu mai zic că atunci când mai deschid această pagină, din ce în ce mai rar de-altfel, parcă nici nu îmi vine să cred că eu am creat-o și eu am scris toate aceste postări. Dar ce vorbesc eu aici de blog? Mi-a căzut în mână de curând o poză mai veche cu mine pe o bancă în față unui castel... Parcă nici nu mai cunosc acea persoană. Plimbări tihnite de weekend la castelele Loarei (unde tihnite e cuvântul cheie, v-ați prins, da?), pe care le povesteam minuțios aici, poze frumoase, făcute cu DSLR-îl și sortate cu grijă... Desigur, dacă mă uit mai cu atenție mă recunosc. Sunt tot eu, aceeași Larisa căreia îi plac aceleași lucruri, inclusiv să scrie pe blog, doar că astăzi, cu doi copii mici, ordinea prioritătilor este un pic diferită. Viața de părinte nu e deloc usoară și vine la pachet cu o mulțime de provocări, dar știți ce? Este o aventură teribil de interesantă și, chiar dacă uneori îmi vine să explodez de nervi, nu aș da-o nici pe zece vieți din alea de dinainte, cu plimbările lor tihnite cu tot. 


Patru. Și cu Azorel cinci

in , by Larisa, martie 11, 2019
Dragii mei, 
  
Au trecut aproape nouă luni de când nu am mai scris ceva pe blog... Foarte mult aș zice față de anii “de glorie” 2013-2014 când scriam des, aproape despre orice, plus că urmăream o mulțime de bloguri. A trecut inspăimantător de mult timp de la ultima postare și dacă mă raportez la începuturi, prin 2009-2010, când scriam ce-i drept destul de puțin, dar poate cu mai mult patos și mai mari emoții. Nu prea știu exact ce s-a întâmplat cu mine, de ce această pauză, știu doar că pofta de a împărtăși impresii pe blog a urmat o traiectorie foarte neregulată, mai cu seamă după venirea Erikăi, astfel că astăzi aproape am uitat cum se mai deschide această pagină.  
  

Gânduri iarnă în Touraine

in , , , , by Larisa, decembrie 13, 2017
Decembrie a sosit la noi în Touraine cu vreme foarte rece și mohorată. Deh, ca de iarnă, doar că fără zăpadă și cu mult vânt. Nici vorbă de ninsoare la malul Loarei, deși prin alte părti ale regiunii a căzut puțină. Oricum nu ne asteptăm la așa un fenomen, zăpada e de domeniul fantasticului prin părtile noastre, chiar dacă, după spusele celor mai vârstnici vecini, nu a fost dintotdeauna așa. Astăzi ninge rar, aproape deloc, iar când se întâmplă este mai degrabă o fleșcăială nenorocită decât zăpadă adevărată și nu ține decât câteva ore, după care se topește într-o mocirlă care ingreunează tot mersul lucrurilor pe-aici. 


Nu știu de ce, dar întotdeauna sfârșitul verii mi se pare cel mai trist sfârșit de anotimp, chiar dacă urmează alte sezoane, fiecare cu farmecul lui. Probabil că perspectiva zilelor scurte și întunecate nu încântă prea tare pe nimeni, nici măcar pe mine, iubitoare de toamnă așa cum sunt, iar iarna lungă și apăsătoare ce bate la ușă invită parcă la o stare de melancolie și de tristețe de zile mari. Cel puțin acum, până îmi intru în ritm un pic... 


In ultima vreme...

in , , , by Larisa, iulie 23, 2017
... mi-am dat seama ca sarcina si Erika mi-au schimbat viata. Clar. Si ca desi lucrurile incep sa se mai aseze, multe parca se aseaza intr-o cu totul alta ordine decat cea de dinainte. Intr-un ritm nici de mine inteles sau stiut revin molcom la viata, la vechile lucruri si activitati, mai putin la blog se pare, tare anevoios mi se pare acum scrisul, parca povestile stranse aici, pe care le mai rasfoiesc cu nostalgie din cand in cand, ar fi dintr-o alta viata. Si nu e vorba ca nu as avea despre ce scrie, desi e drept ca subiectele despre care povesteam pe vremuri nu mai sunt toate de actualitate. Ba as avea chiar si vreme, dar nu mai simt, sau cel putin nu la fel ca inainte. 

Nici cu pozele nu stau prea bine, nici macar noul aparat Sony, usor ca o pana, ca cine sa mai care un DSLR dupa el cand sunt atatea altele de carat, nu ma starneste prea tare. Desigur ca imortalizez moaca Ericutei aproape zilnic, chiar ma si uit la pozele din urma cu drag, nu ma satur parca sa-i  parcurg iar si iar evolutia, insa in rest nimic nu pare sa imi faca cu ochiul. Poate doar vacanta din septembrie sa fie ultima speranta, prima noastra escapada in patru, la munte. Dar pana atunci ne mai ramane o luna de vara, o luna cu soare, caldura-uneori cam multa ce-i drept, alteori deloc, cu oameni dragi, cu plimbari si evenimente -speram -frumoase.

Noi sa fim sanatosi ca timpul le aranjeaza pe toate. Si s-o intoarce si cheful de scris candva. Va imbratisez cu drag.
Erika 7 luni 😍

De ce nu mai scriu pe blog…

in , , by Larisa, iulie 26, 2016
…vă întrebați probabil mulți dintre voi. Și e normal să o faceți, după o perioadă în care aproape de două ori pe săptămână apăreau noutăți pe micuța mea tarla online. Ei bine n-am mai scris pentru că… nici eu nu știu exact de ce nu am mai scris și de ce nici acum, după trei luni, nu am vreun chef nebun să scriu. 

Am început să scriu pe acest blog prin 2009, foarte timid la început, despre munte și alte hobbyuri, pasiuni, sau situații care mă măcinau atunci. Nu știam de ce mă apucasem de scris și habar nu aveam cât o să mă țină. Nici nu știam să scriu dacă stau bine să mă gândesc, noroc că cei care mă citeau erau doi-trei prieteni cărora oricum puteam să le povestesc scrierile la o bere în oraș. Am luat-o mai cu forță de când m-am mutat în Franța și asta nu pentru că nouă destinație m-a inspirat neparat, deși a fost și asta, ci pentru că dispuneam dintr-o dată de foarte mult timp liber cu care nu știam efectiv ce să fac. O țară străină, o limbă nouă, oameni necunoscuți, apartament recent, blogul a devenit rapid și o cale de a-mi ține mințile la locul lor, într-un moment în care practic mă resetam și îmi luam viața de la început. Am purces atunci să scriu despre ce aveam în jur, locuri, trăiri, întâmplări, călătorii, cam tot ce mă definea pe mine la acel moment, fără să știu prea multe despre cu ce se mănâncă blogosfera, despre trafic, despre cine mă citește și cine nu, sau despre cum expun lucrurile și cum ar trebui ele să apară… 
  

Cu anii, iată că în curând se fac 7 de scris și 5 de Franța, toată treaba asta cu blogosfera m-a prins în volbura ei. M-a luat parcă de pe malul pe care stăteam și o priveam oarecum de dinafară, m-a prins bine de tot ca într-un vârtej, m-a aruncat, m-a întors, m-a amețit, până n-am mai știut ce este cu mine, iar blogul a devenit aproape ceva de necontrolat. Ca un drog și ca un job în același timp, scrisul pe blog se transformase în ultima vreme dintr-o activitate plăcută de timp liber în ceva obositor, amețitor, aproape de nestăpânit. Nu zic că a fost neapărat rău, au fost destule părți bune, însă vâltoarea asta blogosferică ajunsese deja prea mult. Și atunci am zis stop. Gata. Fără blog cel puțin o perioadă. 

Au trecut trei luni de atunci. Cum au fost ele? Păi, a trebuit să învăț să trăiesc fără blog și să îmi ocup timpul lăsat în urmă de acesta. La început a fost… greu, ciudat, enervant. Nici măcar nu voiam să intru să citesc comentariile nou apărute, d-apăi să răspund sau să scriu ceva. Apoi, ușor-ușor, contactul a devenit mai prietenos. Am răspuns unora, am scris altora, chiar dacă și acum simt o oarecare repulsie față de spațiul acesta online. Pentru că nu numai scrisul pe blogul meu a început să mă irite, dar și o mare parte din blogosferă, aceea plină de laude, de pretenții și de vorbărie fără niciun rost. Astfel, m-am dezabonat la multe bloguri pe care le urmăream, pagini sau grupuri din care făceam parte (în special din categoria celor de travel cu care pur și simplu nu rezonez) și i-am păstrat alături pe cei sinceri, simpli și modești, pe oamenii interesanți cu care am ceva în comun. M-am săturat până peste cap de clișee, de modele, de etichete și de banalități. Mi-e lehamite de vorbărie goală, de sfaturi inutile, de dorința intensă de afirmare, de păreri aruncate forțat. E ușor să le scuipi pe toate din spatele unui calculator, mulțimea strânsă-n jurul tău să-ți cânte-n strună orbește, deși habar nu are cine ești și ce învârți, blogul fiind până la urmă o imagine, mai mult sau mai puțin reală, a celor care suntem cu adevărat. 
  
Dacă o să revin cândva? Nu știu ce să zic. Dacă mă întrebai acum o lună aveam tendința să zic nu. Astăzi când lucrurile s-au mai așezat mă gândesc că poate totuși n-ar trebui să abandonez blogul chiar total, deși pe măsură ce timpul trece devine din ce în ce mai greu să-l reiau. Momentan nu am dispoziția necesară pentru scris, dar dacă ea o să revină cu siguranță va fi sub o abordare ușor diferită. Tematica va rămâne aceeași, nu-mi propun să scriu despre altceva, însă, cu riscul de a pierde cititori și trafic, articolele și prezența în blogosferă vor fi ceva mai rare. Pentru ca mi-e dor într-un fel de începuturi. De un articol pe lună despre orice îmi trece prin cap și simt că mă sufoc într-o blogosferă alertă, plină de oameni avizi de autopromovare, de like-uri, de facebook, de instagram (care apropo, mi se pare o porcărie!) și sete de cititori. Mi-e dor de simplitate, de emoții, de trăiri, de mai multe sentimente. La mine, la tine, la toți. 

În rest? Atunci când nu sunt online încerc să mă bucur de viața reală, aia care se întâmplă în fiecare zi, simplă, firească, nasoală uneori, nepretențioasă, așa cum este ea. Mă bucur de vară, de piscina cu care ne-am pricopsit voluntar (cea mai bună investiție de anul acesta!), de oamenii dragi din viața mea, de soare, de natură, de tot ceea ce am în jur. Nu aștept mari vacanțe, nu aștept minuni (deși nu m-ar deranja să câștig la loto), nu urmăresc planuri colosale. Iau lucrurile așa cum vin și mă bucur de fiecare moment. Ceea ce vă doresc și vouă de altfel. Vă îmbrățișez cu drag, ne « auzim » data viitoare- care sper să nu fie peste încă trei luni. Vară frumoasă în continuare tuturor! 

În ultima vreme…

in , , by Larisa, aprilie 29, 2016
…n-am citit mai deloc, mă chinui la o carte, Iubirile Croitoresei de Maria Duenas, de vreo două luni. Ați crede că nu-mi place și de aceea, însă din contră, mă captivează foarte tare cartea, cu cheful de lectură stau mai rău. Sper să reușesc să o termin cândva curând, nu de alta dar nici eu nu mă mai suport cu ea în mână. N-am avut stare de citit în ultima vreme, provocarea de 25 de cărți pentru anul acesta cred că se duce pe apa sâmbetei, doar câteva cărți până în prezent, și alea romane ușoare, unde e cheful de eseuri politice de altădată? 
  
în schimb a început să mă pasioneze istoria artei, să citesc despre curente, opere, artiști, perioade, stiluri. De unde până unde și eu mă intreb… 
  


Cugetări despre blog și blogosferă

in , by Larisa, februarie 21, 2016
Mi-a scris cineva un mesaj de curând pe blog, după ce a citit câteva din postările mele, în care mi-a zis că pare să am o viață de poveste. Am zâmbit. În blogosfera asta mare, fiecare alegem despre ce scriem. Eu am ales să scriu despre despre experiențe plăcute, despre activitățile din timpul liber, sau despre locurile interesante pe care le vizitez. Nu înseamnă nici pe departe că viața mea este un șir lung de plimbări, călătorii și beatitudine absolută. Ci înseamnă doar că prefer să scriu despre lucruri frumoase, alegând să nu-mi bat capul, cel puțin pe blog, cu neajunsurile și mizeriile zilnice, de care și eu, vă dați seama, mă lovesc inevitabil. În plus, blogul rămâne un spațiu public pe care este de preferat să-l decorăm frumos, un spațiu în care situațiile foarte personale nu își au, cel mai probabil, locul.  




Dacă blogul meu emană optimism mă bucur foarte tare, ăsta îi este și scopul, însă nimeni nu are, în opinia mea, o viață de poveste, este chiar pueril să credem asta. Și viața mea este la fel ca toate, cu suișuri și coborâșuri, cu evenimente plăcute dar și neplăcute. Însă să mă plâng de lucrurile rele, mai cu seamă pe blog, nu ajută la nimic, mai bine aleg să mă concentrez asupra părții frumoase. Am observat că mulți sunt nemulțumiți de blogurile acestea optimiste ca al meu. Ca și cum ar trebui să coborâm de pe norișorul nostru și să ne travalim prin noroi pentru a fi în trend cu toți ceilalți. Să dăm din casă, să ne scandalizam, să lăsăm frustrările să alerge libere prin blogosferă, în numele traficului și al liniștii celor mulți și umili. 

Altcineva mi-a spus că scriu doar despre partea frumoasă a vieții în Franța și mi-a sugerat ca pe viitor să încerc să vorbesc și despre fața ei negativă. Sinceră să fiu, n-am scris foarte mult în general despre viața în Franța pană acum, exceptând articolele despre călătorii și activităti de timp liber care se leagă inevitabil de acesta tară. N-am scris despre subiecte de genul găsirea unui loc de muncă, cum îți faci prietenii, ignoranța localnicilor, bariera limbii, etc. Am evitat să scriu despre toate acestea gândindu-mă că e greu să le generalizezi și să dai sfaturi, situațiile sunt individuale, iar experiența mea personală nu va fi cu sigurantă relevantă pentru toată lumea. Și-apoi nu sunt sigură dacă lumea așteaptă să scriu despre viața mea în Franța, ci mai degrabă așteaptă pl
âng
ăreli despre cât de nasol este departe de țară și cât de nenorociți sunt afurisiții ăștia de francezii. Ca orice situație din viață, imigrarea are și părți bune și mai puțin bune, depinzând într-un final cu ce alegem noi să ne batem capul... 


O altă problemă care mă macină este blogosfera... În cei șase ani am urmărit multe bloguri. Pe unele le urmăresc și astăzi, mi-au rămas dragi și am continuat să le citesc cu regularitate, simpatizând cu autorul chiar și după atât amar de timp. Pe altele, în schimb, le-am abandonat sau le vizitez mai rar. Poate că omul din spatele blogului s-a schimbat, poate că eu m-am schimbat, poate că blogul a fost orientat, intetionat sau nu, într-o altă direcție. Același lucru s-a întâmplat și cu blogul meu, bănuiesc. Sunt oameni care mă citesc cu regularitate, alții care m-au abandonat, nu putem fi pe placul tuturor și nici toți nu pot fi pe placul nostru. Însă cel mai tare mă irită blog
ării care devin mult prea comerciali. Nu mă înțelegeți greșit, nu este nimic rău în a câștiga ceva bănuți din scrisul pe blog, ba este chiar ideal. Însă când blogul devine o adevărată pauză publicitară, plin cu reclame plătite pentru servicii neîncercate, cu recomandări aberante și infotripuri sponsorizate, clar eu nu mai am ce citi acolo. 


Ce este cel mai grav este că multe bloguri merg după același tipar, când citești despre vreo campanie pe un blog, ei bine fii sigur că o vei găsi la mai multe. Și nu e vorba doar de partea comercială, ci și de stilul de a scrie și a prezenta lucrurile. Niciodată n-am înțeles, nici în blogosferă nici în viață, de ce oamenii aleg să fie ca ceilalți, când originalitatea este o calitate atât de interesantă. 



Apoi mai sunt și cei care dispar din blogosferă, unii de tot, închizându-și blogurile, alții alegând să scrie din ce în ce mai rar. Desigur, fiecare alege ce face cu blogul său. Poate este o chestiune de timp, de chef, de dispoziție. Poate că blogul a apărut în viața noastră la un anume moment, iar acum nu-și mai găsește locul. Poate a fost creat să umple un gol, iar astăzi nu mai este nevoie. Fiecare avem motivele noastre datorită cărora ne-am apucat să scriem și rămâne decizia noastră când vrem să încetăm, dar îmi pare rău când când blogări dragi trag oblonul. Noroc că blogosfera este un domeniu dinamic, unii s-au dus, alții le-au luat locul...  
  
O mulțime de bloguri noi în ultima vreme, astăzi internetul fiind o unealtă la îndemâna tuturor să-și exprime ideile sau să-și povestească experiențele. Unele bloguri noi sunt interesante, recunosc, oamenii din spatele lor chiar au ceva de povestit. Altele din păcate sunt fade, fără esență, fără substanță, doar un alt blog în mulțime. E ușor să-ți deschizi un blog, ești entuziasmat să scrii primele articole. Mai greu este să-i dai o formă și să continui cu el. Foarte mulți se apucă de treabă, foarte puțini rămân. Chiar și printre prietenii mei, sunt oameni care s-au apucat la un moment-dat de blogăreală. Unii dintre ei chiar erau talentați în ale scrisului, însă microbul nu i-a prins și au abanonat rapid. Lipsă de timp, cică. Lipsă de interes zic eu, întotdeauna ne găsim timp pentru activitățile care ne plac cu adevărat, chiar dacă asta înseamnă doar un articol pe lună.  

Cu un blog trebuie să perseverezi cumva. Că scriem pentru noi, că scriem pentru prieteni, într-un final eu cred că toți scriem ca să fim citiți de alții, altfel nu am avea bloguri publice, am scrie cel mult un jurnal personal. Iar să te faci cunoscut nu-i lucru ușor, trebuie timp și răbdare. Însă eu cred că aceasta notorietate este bine să vină natural, nimic nu mă enervează mai tare decât blogării avizi de popularitate, care se dau atâta peste cap, cerșind shareuri și likeuri.  


Încotro cu blogul ăsta al meu? Nici eu nu știu uneori ... Nu știu nici cât o ține, nici în ce direcție se îndreaptă. Îmi zic că o ține cât o ține și s-o duce spre unde-o vrea. Vreau să mă simt liberă, să scriu despre ce am chef, când am chef, păstrând anumite limite. Un blog simplu, unde nu încerc să vând nimic, nu încerc să impun, nici să conving, un blog unde să-mi împărtășesc experiențele, pasiunile, activitățile din timpul liber, inclusiv călătoriile, atunci când sunt.  
  
Acestea fiind consemnate, să înceapă sfârșitul de iarnă. Ce ziceți, vine primăvara ori ba? Nu de alta, dar la noi în Touraine tocmai ce s-a instalat iarna ... 

PS: pozele-s de anul trecut. Avem deja narcise și zambile, dar până mă pun pe treabă să le fotografiez ne bucurăm de cele vechi ;) 

2015: fuse si se duse

in , by Larisa, decembrie 31, 2015
Nu știu când se duse și anul ăsta, parcă ieri vă povesteam despre ce-mi propun pentru 2015. Dar uite că trecu și veni vremea să tragem linie. Nu stiu cum fu pentru voi, pentru mine nu fu nici un an foarte bun, nici foarte rău. Au fost bucurii, au fost și dezamăgiri, au fost clipe memorabile, dar și momente la care nu vreau să mă mai gândesc, unele planuri au fost împlinite, altele mai puțin, deh, nu le putem avea chiar pe toate. Să vedem acum ce ne-o aduce 2016...


O zi caldă, o zi rece, una însorită, alta mohorâtă, cam așa arată vremea de decembrie la noi în Touraine. Probabil de aceea am și răcit. Nu prea e ea chiar de de iarnă, mai degrabă de toamnă târzie, schimbătoare și enervantă deopotrivă. Incă puțin și vin pe rând Crăciunul, apoi Revelionul și odată cu ele se încheie și acest an, 2015, care habar nu am când a trecut. N-a fost un an chiar rău, n-a fost nici foarte bun, să vedem ce va aduce 2016.


Fix cu un an în urmă dădeam Tours pe Amboise. De fapt pe 12 am semnat actele, ne-am mutat pe 13, dar cam tot aia este. A fost o schimbare într-adevăr, dar acum îmi dau seama că nu am perceput-o ca pe una enormă, am rămas tot aici în zonă, nu m-am mutat prea departe de locurile și persoanele cunoscute, ca atunci când, cu patru ani și jumate în urmă de exemplu, am schimbat țara. Nu-mi pare rău, desigur, pentru pasul făcut, a fost o decizie venită din inimă, cu greu m-aș mai vedea astăzi mutată înapoi, în micuțul apartament de bloc. Viața la curte are avantajele ei, precum spațiul mult mai mare de locuit, grădina și beneficiile ei, liniștea și independența, dar și câteva dezavantaje pe care le presupune în general o casă a ta, gen diverse lucrări, amenajări și reparații. In fine, nu o să intru în detalii, fiecare cu preferințele și prioritățile lui, noi sigur nu vom duce lipsă de preocupări pe termen îndelungat.

O, brad frumos: natural sau artificial

in , , by Larisa, decembrie 08, 2015
Iată că a venit luna decembrie cu dilemele ei specifice. Impodobim sau nu împodobim brad? Cumpărăm brad natural sau alegem unul artificial? Sau poate avem idei ingenioase să împodobim vreo plantă de interior, ori să realizăm un brăduț din... cărți, de exemplu. Nu știu cum este pe la voi, dar pentru mine sărbătorile de iarnă ar fi lipsite de farmec dacă nu ar există un brad împodobit în casă, iar de-a lungul timpului am probat aproape toate variantele de mai sus. Intr-un singur an n-am împodobit brad deloc, a fost Crăciunul din 2011 pe care l-am petrecut în România. Dar n-a fost bai, am găsit un brad la destinație. 


Cel mai des am ales brăduți naturali, din aceia tăiați. Cred că sunt cei mai populari peste tot în lume, piețele sunt pline de comercianți care-i vând în această perioadă. Brazii tăiați sunt cei mai populari și aici, la francezi, probabil pentru că nu-s foarte scumpi, sunt autentici și-i găsești la tot pasul, sub toate formele și mărimile. Cunosc multe persoane care nu ar concepe Crăciunul fără un brad natural. Trebuie să recunosc și eu că are un farmec aparte, este tradițional, miroase, împrospătează aerul din casa și contribuie negreșit la atmosfera specifică sărbătorilor. Dacă face parte din cei tăiați legal, astfel că nu s-a ciopârțit pădurea că să ne decorăm noi casa, e și mai bine. E drept că, cel puțin pe aici, pe tărâmuri franceze, doar câțiva brazi mai provin din păduri, majoritatea fiind aduși din pepiniere, ei fiind plantați special cu scopul de a ne însufleți casele de Crăciun. Apoi avantajul esențial al bradului natural este faptul că-i biodegradabil și poate fi reciclat.

Mi-am schimbat tema blogului...

in , by Larisa, decembrie 03, 2015
 ... pentru că îmi doream de multă vreme să o fac, dar nu am găsit timpul și dispoziția să mă apuc de treabă. Insă săptămâna asta am zis acum ori niciodată, așa că iată, este online, este asta care este și sper să vă placă :). 

Nu sunt 100% mulțumită, dar probabil nu o să fiu niciodată 100% mulțumită de o temă de blog nici dacă aș crea eu una cap-coadă. Insă cum nu-s de meserie programator, tre' să mă mulțumesc cu ce fac alții, eventual să mai bibilesc atât cât mă duce capul. De ce schimbare probabil că vă întrebați?

In primul rând voiam o temă ceva mai curată, cu scris negru pe fond alb, fără prea multe culori sau briz-brizuri, în care fotografiile să se vadă mari, atât în varianta rezumat, pe prima pagină, cât și în corpul postării. Tema veche avea un handicap în ceea ce privește pozele, se afișau prea mici, iar dacă le măream apăreau un pic distorsionate. Mai voiam de la noua temă să fie simplă, simpatică, cu o căsuță de about the author în dreapta, unde să-mi pun moaca într-un cerc, cu un drop down menu care să-mi permită să ordonez postările după categorii, cu un singur sidebar în dreapta și un footer pe trei coloane. 

Mi-a plăcut tema acesta, Charm se numește. După instalare am mai coafat-o un pic, urmează să mai lucrez la ea zilele următoare, sper să ajung la un rezultat satisfăcător. Nu am de gând nici să mă complic prea tare, până la urmă blogul acesta este doar un hobby, scriu de plăcere, nu câștig bani cu el, așa că investiția este de preferat să rămână minimă. Nu o să vă întreb acum dacă vă place, pentru că știți cum este, fiecare cu gusturile lui, mai ales la design și culori. 

Dar o să vă rog totuși să vă spuneți părerea, mai ales în ceea ce privește partea practică, utilitatea, ce ați adăuga voi, ce ați scoate și mai ales dacă găsiți ceva ce nu funcționează cum trebuie :). Vă mulțumesc anticipat. 

Să ne citim cu bine!
© Larisa Tais · THEME BY WATDESIGNEXPRESS