Postari din categoria OUTDOOR
Ne place să petrecem cât mai mult timp în natură, v-am mai zis. Nu contează unde, pe munte, pe tărmul mării, pe dealuri, prin vii sau prin lanuri de porumb, în curte, activitătile în aer liber, mie personal cel puțin, îmi eliberează mintea și îmi dau o stare de echilibru și de confort interior pe care nici o altă activitate nu reușește să mi-le ofere. Mă relaxează, mă umplu spiritual, îmi fac gândurile să zboare departe. Afară, în aer liber, mă descătusez de orice tensiune sau stres, mă incărc pozitiv, devin mai destinsă și mai zen. N-aș putea, zău, să trăiesc o viață cu fundu’ numai în mașină sau la televizor, fără mers pe jos, mișcare și aer curat, la fel cum nu aș putea nici respira transpirația celorlalți într-o sală de sport. E drept că de multe ori ies afară mai mult prin oraș, însă avantajul de a locui într-un oraș mic este că natura este la tot pasul, chiar și în mijlocul lui. La Amboise nu-s prea multe betoane, e ceva piatră și lemn, în rest păduri, câmpuri și Loara cu malurile ei sălbatice chiar peste drum de casă. În plus, trăiesc la curte, ceea ce îmi permite să ies, să mă mișc și să respir ori de câte ori simt nevoia. Nu-mi impun și nici nu-mi propun vreodată să ies afară. Pentru că așa e bine, pentru că așa trebuie, pentru că așa face unul și altul. O fac natural, atunci când simt, indiferent de vreme și de circumstanțe, timpul petrecut în natură reprezintă pentru mine un stil de viață. Nu contează nici dacă plouă sau ninge, o haină mai groasă sau o umbrelă și-am rezolvat problema. 
  
Astăzi, 7 februarie 2018, a nins în Touraine. Și nu așa, fleșcăit, ci ninsoare adevărată, cu fulgi mari ce s-au așternut pe iarba noastră verde într-un strat ce a rămas intact o zi întreagă. Țara și mai ales capitala sunt, firește, paralizate, chiar dacă stratul de zăpadă nu este mai mare de câțiva centimetri. Trenurile circulă cu întârziere, poșta se mișcă cu greu, ce mai, zici că a venit apocalipsa😂.  

Ninsoarea este un fenomen foarte rar la noi in Touraine, de-a dreptul fantastic, ultima pe care am văzut-o a fost acum șase ani, chiar în centrul orașului Tours. Mare minune și-atunci, pentru că dacă la țară mai există speranță, în centrul orașului slabe șanse să vezi. Drept urmare zilele acestea în care ninge trebuie cumva marcate într-un fel, oprită orice altă activitate și ieșit afară pentru a profita de covorul alb. Repede, cât mai repede, nu are să dureze prea mult. Fiindcă temperaturile nu o ajută sa rămână, la noi zăpada dispare rapid, de zici că nici nu a fost, lăsându-ne pe noi, locuitorii din Touraine, cu un gust amar, acela al întoarcerii la iarna noastră obișnuită, atât de gri și de ploioasă.

După ce sâmbătă am avut musafiri de s-a lăsat cu ciorbă și sarmale într-o sindrofie româno-franțuzească, duminică am hotărât să ieșim la plimbare, pentru a arde caloriile de cu seară. N-am fost undeva departe, ci am ieșit din curte și am traversat șoseaua până la vecina din spate, bătrâna Loara, mai ales că se anunța ceva soare, iar noi eram dornici să îl primim așa cum se cuvine. Nu știu dacă și vouă vi se întâmplă la fel, dar zilele astea cu soare de la început de primăvară sunt parcă cele mai apreciate. După o iarnă lungă, destul de mohorâtă, cu zile gri și apăsătoare, orice oră de lumină este parcă o adevărată binecuvântare, zău că aș sta numai afară. Păcat totuși că nu-i și cald, dar decât deloc merge și așa. 


Weekendul de dinainte de 14 iulie am făcut o plimbare pe Loara în canoe. Mă gândisem să o fac chiar de ziua națională, dar prognoza nu arăta prea încurajatoare așa că am ales duminica anterioară. Nici atunci n-a fost prea caniculă, că deh,  știți și voi cum se întâmplă, când n-ai nevoie de soare ai din plin și când ai nevoie... În fine, am avut totuși noroc, n-au fost decât câțiva norișori și poate că a fost mai bine, altfel ne-am fi topit și ne-am fi scurs și noi cu totul în Loara.

Weekendul trecut a fost unul fix pe placul meu, adică plin de activități interesante, așa, ca pentru vara asta caniculară ce tocmai s-a instalat bine și sigur în Touraine. Deși regiunea mea nu-i una chiar renumită pentru verile toride, dimpotrivă vara-i de obicei o primăvară târzie, iată că luna iunie a acestui an a fost excepția: cu temperaturi de peste 30° zilnic și fără ploaie deloc, așa cum zău că n-am mai trăit în nici unul dintre acești 4 ani petrecuți pe meleaguri franceze. Fiindcă vremea a fost foarte caldă și la sfârșitul săptămânii trecute, sâmbăta ne-am gândit să profităm și să ne-o petrecem afară, la aer curat, cu ceva bicicleală (eu) și pescuit (el), plus o sesiune de bronzat pe nisipul fin al Loarei, că trecuse ceva vreme și începuse să se ducă culoarea. În schimb, pentru duminică am ales să ne culturalizăm la festivalul Avanti la Musica, aveam demult notat în agendă un concert de muzică renascentistă și baroc susținut pe tarasele castelului Amboise. Dar să o luăm cu începutul... 



Un an de bicicletă...

in , , , , by Larisa, iunie 23, 2015
Acum un an, la 30 de ani, învățam și eu că ne-omul să merg pe bicicletă. Plictisită de remarcile cunoscuților, "cum adică nu știi să mergi pe bicicletă?!?!?!", de parcă acesta ar fi fost cel mai mare handicap din lume, am pus bicicleta în portbagaj, m-am înființat cu profesorul-Andrei pe pista Loire à Vélo și m-am urcat în șa. Fără echilibru la început, spre amuzamentul copiilor de trei ani care pedalau pe lângă mine, am început să înaintez ușor, mai pe două roți, mai pe burtă, până când am început să parcurg distanțe cât de cât acceptabile, fără să aterizez pe jos. Am fost atât de mândră de mine în ziua aia că nu mi-am mai încăput în piele de bucurie...



E clar, mi-am luat gândul de la zăpadă aici în Touraine!

Săptămâna trecută îmi trimite Andrei mesaj că afară ninge, el aflându-se destul de aproape de unde locuim. Dau fuga la geam în speranța că se întâmplă și la noi minunea, dar mă întorc dezamăgită, la Amboise doar ploua mocănește. Probabil că pentru mulți dintre voi iarna fără zăpadă nu sună rău, dar pentru mine sună, v-am mai povestit probabil în o mie de rânduri despre cum eu sunt o mare fană a zăpezii. Nu mă înțelegeți greșit, nu m-aș muta mâine la Polul Nord, iar pe când locuiam în București o mai boscorodeam în unele dimineți, dar parcă nici așa, fără un fulg de nea, nu-i bine. Însă asta este, nu-i în puterea noastră să schimbăm clima, așa că nu rămâne decât să ne adaptăm cum putem. Și-apoi primăvara asta în ianuarie are și ea părțile bune, sunt o mulțime de activități pe care le putem decala și ne putem bucura de ele mai devreme. Ca biciclitul de exemplu.





Véretz nu-i pe lista celor mai frumoase sate din Franța. Nu-i căutat de turiști, nu-i promovat în broșuri, nici măcar localnicilor nu le spune mare lucru. Deși combină cele trei elemente esențiale ale unui sat tipic din Touraine, case albe din tuffeau, un râu ce curge printre ele, plus una bucată castel așezat strategic pe o colină, Véretz rămâne totuși o localitate oarecare de pe Valea Loarei, un sat la câțiva kilometri de Tours, prin care mai trec câteodată în drumurile mele spre diverse alte locuri din regiune. Cu toate acestea, duminica ce a trecut am petrecut o zi extrem de agreabilă acolo. Am ajuns întâmplător, vrând să profităm de ultima zi caldă din acest an cu un picninc la iarbă verde- atât timp cât aceasta mai este verde, și cum nu doream să ne deplasăm prea departe, un amic ne-a sugerat să încercăm Véretz.  



Nu știu dacă v-am povestit, dar pe parcursul lunii septembrie în Touraine, a fost mai vară decât pe tot parcursul verii ce a trecut. Aș fi preferat totuși să fie vară când trebuie, dar n-a fost rău nici așa, soarele este scump la vedere pe aici, așa că nu trebuie să facem prea multe mofturi. Abia acum câteva zile mi-am inversat hainele în dulap, scoțând în față garderoba de toamnă-iarnă, presimțind că vara asta târzie n-o să mai aibe zile multe. Și-am avut dreptate: duminică avea să fie ultima ei zi, așa că am decis să nu stăm în casă, ci să profităm pe undeva prin natură, că cine știe când mai avem ocazia. Ne gândeam la un mal al Loarei, dar când amicul lui Andrei care urma să ne însoțească ne-a propus să încercam mai bine un mal al Cherului, n-am zis nu, așa că, nerăbdători, am fost destul de matinali la Véretz.

De cum am ajuns, am lăsat mașina într-o poieniță și am plecat la o plimbare, așa ca înainte de masă, lungind râul pe partea opusă satului. Vai ce plăcut era! Un amestec de vară prin iarba de sub picioare, cu puțină toamnă presărată prin copacii din curți, la care se adăugau razele calde ale soarelui, plus liniștea duminicilor de aici. Pentru că așa cum v-am spus și-n alte rânduri, în satele de pe Valea Loarei te plimbi duminica ca într-un muzeu în care tu ești singurul vizitator. Doar silueta vreunui localnic rătăcit dă de gol așezarea e totuși una locuită. Oamenii își văd fiecare de treaba lor, în casa lor, cu familia lor; nu muzica, nu gălăgie, nu scandal, rien du tout

Mergând așa pe malul Cherului, am ochit pe partea cealaltă, aproape de ieșirea din localitate, un loc amenajat cu măsuțe pentru picnic care ne scutea de desfăcut masa pliantă pe care oricum o aveam în portbagaj, astfel că ne-am întors la mașină și ne-am îndreptat într-acolo. Am desfăcut grătarul nostru ceaun, Andrei a aprins numaidecât niște cărbuni în el, am pus pe jar 2 cotlete de porc și două andouillette (care mie nu-mi plac, dar băieților da!), și până s-au perpelit am început apéro-ul de duminică în aer liber, cu tartine de rillettes și un pahar vin roșu regional. 

Plimbare pe malul Cherului

 Barcă tradițională din lemn

Amestec de toamnă cu vară

Oameni la adunat de nuci. Am adunat și eu câteva, iami-iami...

Sat tipic pe valea Loarei: case albe din touffeau, un râu care curge domol la vale, o turlă de biserică, plus una bucată castel.

Castelul din Veretz- nu se vizitează, funcționează ca hotel-restaurant, sălile închiriindu-se pentru nunți, botezuri și alte sindrofii.


Mi s-a părut deosebit arbustul cu frunze roșii. Habar nu am ce este...


Vedere de la locul picnicului

Odată masa servită și o mică bârfă terminată, ne-am strâns toate catrafusele, lăsând desigur locul fără nici o urmă a trecerii noastre pe acolo, și am plecat la o plimbare prin sat. N-aveam hartă sau plan, nici măcar nu cunoșteam străzile, dar în astfel de sate nici nu trebuie: mergi după intuiție. Astfel, intuiția ne-a spus să luăm în prima fază o străduță care duce pe deal, și după o zonă cu case mai noi, să coborâm printr-un parc împădurit în partea veche, la castel, urmând ca de acolo să lungim Cherul înapoi la mașină, bucurându-ne de soare, pentru că vedeți voi, de azi vremea s-a schimbat, toamna intrându-și bine de tot în drepturi. Soarele s-a ascuns pe perioadă nedeterminată, temperaturile au scăzut semnificativ, iar pe străzi începe să miroasă tot mai bine a lemne arse în șeminee. După cum puteți observa, melancolia s-a instalat într-un final și pe la mine, așa că nu-mi rămâne decât să răsfoiesc cu jind pozele din Corsica la un pahar de bere Pietra. Dar stați așa, ce tot vorbesc aici? Mâine poimâine vine Crăciunul și vacanța de iarnă la zăpadă! Voi v-ați făcut planurile??? Că eu lucrez din greu la ele ;).  

 Zona mai nouă a satului. De fapt, Veretz este o localitate foarte scumpă în departamentul meu. Nu-și permite orice o casă aici.



Parcul-pădure plin de floricele



 O mâță pe gard (am pozat-o și ras-pozat-o, intrați pe g+, aveți linkul la sfârșit)


Zona tradițională a satului

 

Biserica Nôtre-Dame ce datează din secolul XVI

Castelul Veretz văzut din spate
Vedere de pe podul peste Cher


Știu e periculos ce am făcut :D

Mușcate roz la ferestre albastre: minunat!


 Albumul foto complet îl găsiți dacă sunteți curioși AICI

S-ar putea sa te intereseze si:

Blogul Larisei este de vreo două săptămâni în vacanță, se relaxează undeva la malul mării, cu un cocktail în mână. Păcat că nu sunt și eu cu el. Am fost prinsă cu diverse treburi în ultimele două săptămâni și de aici se trage prezența slăbuță prin blogosfera, sper că nu v-ați gândit c-am plecat în brambura. Iar acum când am terminat cât de cât treburile observ cu stupoare că inspirația și cheful de a scrie s-au pierdut undeva pe drum. Mi se întâmplă frecvent lucrul acesta vara; aș putea da vina pe căldură, da' de unde căldură în Touraine. Vara asta am fost o singură data la plajă și iulie deja este pe sfârșite. Sper să recuperez în septembrie, că dacă nici acolo unde mă duc nu-i soare, apăi nu știu în altă parte unde l-aș putea găsi. Probabil prin Africa.  
 

...sau cum să înveți să mergi pe bicicletă la 30 de ani!


Habar nu am de ce n-am învățat vreodată să merg pe bicicletă, deși culmea am locuit la țară. Îmi amintesc că pe la 3-4 ani aveam o tricicletă și-mi plăcea să mă plimb cu ea prin curte, dar din păcate acolo m-am oprit și n-am mai evoluat la două roți. Nu știu exact de ce n-am perseverat, pentru că majoritatea cunoscuților mei știu să biciclească, dar cel mai probabil eu nu mi-am dat interesul suficient. Când am venit în Franța, dând peste bicicleta lui Andrei, am mai avut câteva tentative să mă urc pe șa, dar firește că după ceva trânte am renunțat. Însă anul acesta mi s-a pus pata rău, doar știți, pentru că am tot scris despre asta pe blog. Eu în general stau bine cu vorba și prost cu pusul în practică, mă entuziasmez repede și îmi trece instant, dar uite că de data asta chiar m-am ținut de treabă : duminică, 22 iunie- a se nota- am învățat să merg pe două roți.
 
Îmi place foarte tare să dorm la cort. Atât de tare, de-mi vine uneori să-mi desfac cortul în mijlocul sufrageriei și să-mi întind sacul de dormit pe covor. Firește că n-am făcut-o până acum, nu m-am țăcănit atât de tare. Am norocul ca și soțul meu să fie de aceeași părere (cum altfel?!), așa că ori de câte ori avem ocazia mergem să dormim în natură. Bineînțeles că nu mergem doar pentru dormitul efectiv, ci încercam să găsim activități care să includă și treaba asta. În mintea mea cortul se asortează cel mai bine cu muntele, dar cum n-avem munte de weekend aici, îl potrivim adesea cu pescuitul. Personal nu-s amatoare de pescuit, v-am mai zis, dar merg de dragul lui, că el face turul castelelor cu mine, iar cu ocazia asta profit de ceva timp petrecut în mijlocul naturii. Nu-i rău nici așa, iarbă verde, un lac sau un râu, aer curat și multă relaxare. 

A ajuns vara în Tours!

in , , , by Larisa, iunie 13, 2014
Aș mai avea vreo câteva povești din Marseille și împrejurimi, plus una cu un castel proaspăt vizitat pe Valea Loarei, dar o să fac o pauză pentru moment; un pic de diversiune nu strică. A venit vara în Tours! E cald, foarte cald pentru luna iunie. De când sunt aici, niciodată n-am avut parte de asemenea caniculă la începutul verii. E rost nu numai de sandale și pantaloni scurți, ci și de plajă și bălăceală, așa că sunt cât se poate de happy (În curând o să încep să dansez pe stradă ca Pharrell Williams). Weekendul ce a trecut chiar am inaugurat sezonul scăldatului în Loara; nu mi-am închipuit vreodată c-o pot face la început de iunie. Eh, nu vă închipuiți că frigea apa, dar nu era nici rea. Așa că odată cu vremea bună dau drumul la activitățile în aer liber pe care mi le-am propus pentru vara asta: câteva castele, ceva canoë-kayak -că slavă cerului avem râuri din belșug, pescuit cu nopți la cort, și cel mai important: învățat a merge cu bicicleta. Am zis!


V-am mai povestit că soțul meu este tare pasionat de pescuit. Eu nu pot spune că-s mare fană, în sensul că n-ai să mă vezi cu undița în mână, dar merg cu el de fiecare dată din două motive: unul ar fi să-i fac pe plac, așa cum și el îmi face pe plac cu alte activități care-mi plac mie și al doilea ar fi faptul că mă pot bucura de ceva relaxare în natură. Avem o boxă plină de fel și fel de scule și ustensile de prins pește, lansete, undițe, suporturi și alte instrumente pe care nici măcar nu le cunosc, chiar dacă adesea peștele pentru masă îl cumpărăm de la pescărie. Până la urmă mersul la pescuit nu este pentru strict pentru consum, orice pescar poate depune mărturie, ci mai mult pentru plăcerea de a sta cu undinta-n mână pe malul lacului. Desigur că bucuria-i mare când mușcă ceva, iar satisfacția direct proporțională cu mărimea capturii, însă pescuitul rămâne o activitate plăcută chiar și atunci când nu prinzi nimic.  Așa cum s-a întâmplat duminica trecută...


Nu sunt genul de persoană căreia să-i placă să-și petreacă timpul liber în casă cu fundu-n canapea și ochii în televizor. O mai fac din când în când forțată de împrejurări (mai puțin partea cu televizorul, la care nu mă uit de fel), dar dacă ar fi posibil și mi-ar permite buzunarul, în fiecare zi liberă aș pleca pe undeva pentru diverse îndeletniciri. Nu-mi place nici să fac aceleași lucruri mereu, ci mai degrabă să îmbin activități în natură cu activități culturale, ieșiri în oraș în doi sau cu prietenii cu activități sportive sau de relaxare. Îmi place că regiunea în care locuiesc îmi oferă multe posibilități de petrecere a timpului liber. Aproape toate, cu o singură excepție: cățărat munți, din simplul motiv că, ați ghicit, n-avem așa ceva pe aici prin apropiere. Dar lipsa lor nu ne împiedică ca din când în când să ne punem rucsacul în spate și bocancii în picioare și să o luăm la pas, urmând un marcaj pe o potecă de drumeție. E drept, în loc de lacuri glaciare admirăm Loara ducându-și apele vale, iar în loc de piscuri ascuțite vedem turnuri de castele renascentiste.

Sunt din ce în ce mai convinsă că a cam luat-o razna clima judecând după cele vreo 25 de grade care au fost ieri, 9 martie, în Touraine. Cu siguranță pe termen lung căldura asta la început de primăvară nu miroase a bine, dar nu mă plâng prea tare, ba mai mult încerc să profit pe cât se poate. Nici măcar n-a fost iarnă anul ăsta; am avut impresia că de la toamnă am trecut direct la pomi înfloriți cu vreme de vară. Dacă n-aș fi mers să caut zăpada la munte, zău că aș fi uitat cum arată și probabil că în câțiva ani n-o s-o mai găsesc nici acolo... E trist, dar nu despre încălzirea globală vreau să filozofez azi, ci despre cum am profitat de ea pe maul lacului Chemillé-sur-Indrois, lenevind în maieu la plajă, cu undița întinsă și grătarul sfârâind. 

De două lucruri nu duce lipsă Valea Loarei: de castele și de vii. 

Iar dacă pentru primele este deja celebră, locuind aici, eu am început s-o îndrăgesc și pentru vii și nu mă refer aici doar la produsul lor final. E surprinzător, pentru că nu demult, pe vremea când eram în țară, o plimbare prin vie nu mi-ar fi sunat prea tentantă, însă aici, în lipsă de munți, drumețiile pe podgorii au devenit interesante pe măsură ce au devenit din ce în ce mai dese, iar eu am început să înțeleg mai mult și mai profund care-i treaba cu "facerea" vinului. Cum ador în general plimbările în natură, am descoperit și cât de diferit este peisajul în vie în funcție de anotimp. În plus, viile sunt atât de îngrijite, curate și dichisite, că, pasionat sau nu, ți-e mai mare dragul să mergi prin ele și să-ți clătești ochii. De când am venit în Franța, am învățat fără să vreau mult mai multe despre vie decât știam în România, mai mult decât credeam că voi ști vreodată, însă ce n-am aflat eu până duminică, este ce spectacol de culoare de un galben inedit îți poate oferi o podgorie la sfârșit de toamnă.


Gata, s-a zis cu vara la mine! A fost, a trecut, s-a dus. S-a terminat cu plaja, bălăcelile, picnicurile, sandalele, maiourile. E vremea să scoatem puloverele, pantalonii, încălțările de toamnă. Doar 17 grade au fost azi la amiază în Tours. 17 grade la care se adaugă vremea mohorâta și ploaia mocănească. Am ieșit de dimineață cu Azorel, să facem plimbarea obișnuită și vă spun sincer că am cam degerat, deși aveam adidași în picioare și un hanorac pe mine. Însă până la urmă ce pot să cer, încă o săptămână și va fi toamnă în toata regulă. Să nu mă plâng totuși, are și toamnă părțile ei frumoase, zilele ei însorite, dar parcă, nu știu de ce, vara asta n-aș fi vrut să se termine vreodată...


De când mă știu am iubit natura și timpul petrecut în mijlocul ei. Ador activitățile în aer liber, de relaxare, de aventură, sau diverse sporturi și simt că mă sufoc când trec prea multe zile fără să părăsesc orașul, în care din păcate încă mai locuiesc. Pentru că, vă spun sincer, niciodată nu mi-a plăcut viața în oraș. Sau cel puțin nu în cele mari. Nu știu, poate sunt eu mult prea idealistă, însă visez să am cândva o casă cu o curte mare și umbroasă, cu o tersa cochetă unde să-mi beau vara cafeaua, cu un mic colț unde să cultiv legume, cu livadă, peluză și de ce nu, o mică piscină. Iar dacă atunci când aș deschide fereastra aș vedea și un pisc de munte, atunci ar fi perfect. Desigur că nu m-aș muta nici în mijlocul pustietății, dar un sat, sau orășel agreabil mi-ar conveni de minune. Până atunci însă, mă mulțumesc admirând cu jind grădinile altora, sau mă amuz petrecându-mi zilele libere în locuri sălbatice, cât mai departe de clocotul vieții urbane și cât mai aproape de natură.




Vremea caldă continuă pe Valea Loarei, cu mult soare, cer senin și temperaturi de până la 30 de grade. Știu că pentru mulți este ceva firesc, dar pentru noi, locuitorii din Touraine, două săptămâni caniculare consecutive reprezintă ceva excepțional. Și unde mai pui că se anunță chiar o a treia săptămână la fel! Deci nu pot decât să mă bucur și să profit cât pot de activități în mijlocul naturii. N-am eu aici munte, nici mare, dar mereu caut și găsesc câte ceva interesant de făcut. Dacă acum două săptămâni mi-am petrecut sfârșitul de săptămână la plajă, duminica ce tocmai a trecut am ales o plimbare într-o canoe pe râul Vienne, a cărui apă nu era chiar turcoaz ca a Verdonului la care visam eu, ci mai degrabă verzuie, dar fu bună și așa. Iar acum că mi-a trecut febra musculară de la brațe, pe care am căpătat-o de la atâta dat la pagaie, o să povestesc experiența, care apropo, mi-a plăcut la nebunie. Deci cu siguranță vor urma și altele asemănătoare.



Weekendul ce a trecut a fost și pe aici vară în toată regula. În sfârșit! Apoi săptămâna asta a fost ceva mai rece, însă de mâine se anunță 30 de grade pe linie, până la sfârșitul săptămânii viitoare. Yuhuuuu!!!! Nu-mi mai încap în piele de bucurie! Se pare că direct proporțional cu căldura a scăzut și activitatea mea pe blog, deși nu are nici o legătură una cu alta, deci să nu credeți că stau numai la plimbare. Pfff, ce bine ar fi fost, dar încă mai am de așteptat până la vacanță. Până una alta, mă bucur de ieșiri de weekend prin regiune, că vorba aia, e destul de ofertantă Valea Loarei. De exemplu, săptămâna trecută am petrecut o duminică minunată, la Candes Saint Martin, o duminică în care m-am bucurat de soare, plajă, picnic și chiar și o bălăceală în râu. Așa mai merge, că prea mă săturasem de ploaie și vreme mohorâtă. 




© Larisa Tais · THEME BY WATDESIGNEXPRESS