Postari din categoria PLIMBARE
Nu există, firește, un traseu tematic al cireșilor înfloriti din Tours. Nici nu ar fi prea mulți de văzut, cireșii nu-s chiar vedete la malurile Loarei, dar îi întâlnim din loc în loc, spectaculoși precum îi știm, înfrumusețând orașul. Fiindcă am avut câteva chestiuni de rezolvat în Tours, am profitat de una dintre puținele zile însorite și, chiar dacă temperaturile nu erau chiar potrivite unui sfârșit de martie, împreună cu Erika am pornit în  căutarea cireșilor. Știam pe unde le găsesc, nu degeaba am bătut orașul acesta la pas ani la rândul, vrând să descopăr tot, să nu-mi scape nimic. Anul acesta am mers la sigur. Ba chiar îi urmăream de ceva vreme, întâmplator sau intenționat, în drumurile mele de zi cu zi, astfel că i-am prins în apogeul înfloririi, o adevărată bucurie pentru ochi și suflet, mai ales că primavara aceasta este ceva mai rece și la noi în Touraine. Nu ninge, dar față de anii trecuți temperaturile sunt mult mai scăzute. Tocmai de aceea și startul vegetației este mai întârziat, doar soiurile timpurii și rezistente de cireși sunt înflorite momentan, pe restul le vom admira mai târziu.

Dacă anul trecut nu prea am profitat de toamnă decât în curte, anul acesta încerc să recuperez, astfel ori de câte ori am ocazia ies cu Erika la plimbare prin micuțul nostru orășel. Pisica, cum o alint eu, adoră plimbările. E curioasă, e atentă la tot ce se întâmplă, se uită, caută cu privirea să descopere lumea asta mare din jur. Eu pe partea cealaltă, împing căruciorul și îmi clătesc mințile, să stai zilnic cu un copil de 10 luni nu-i chiar treabă ușoară precum pare, mai ales cu un copil hiperactiv care nu stă locului o clipă, ca Erika. 


Primavară la Amboise

in , , , , by Larisa, mai 01, 2017
Mi-e dor de blog! Nu numai să scriu pe el ci și să am povești pentru el. Mă gândesc adesea la el și îmi dau seama pe zi ce trece că îmi lipsește tot mai mult, el fiind atât de despre mine și făcând parte atât de integrantă din viața mea până să apară cea mică. Rău cu el, rău fără el, nici nu mai știu, cert este că deși vreau să mă întorc cu greu mă mai regăsesc printre paginile lui, ceea ce mă face să văd cât de departe sunt de mine, cea de atunci și de ritmul de viață de dinainte. Activități în natură sau în oraș? În afară de plimbări dictate de cea mică nu prea mai există altceva. Fotografie? Pfff, nici nu mai știu cum funcționează aparatul, dar nici răbdare nu mai am să-l bibilesc. Cărți? Nimic în afară de Maria Montessori și alte câteva (sute de) articole despre bebelușeală. Filme? Episoade răzlețe de seriale între sau în timpul reprizelor de alăptat. Grădină? Noroc cu soțu'. Castele? Nu îndrăznesc încă. Călătorii? Nici vorbă momentan. Așa că dacă nu încep să scriu despre părințeală practic nu prea mai rămân multe de povestit. Hi hi, nu vă impacientați, nu intenționez să mă afund prea tare în subiect. Nu știu dacă viața se schimbă neapărat după copil, nu știu dacă eu m-am schimbat sau este vorba de această perioadă trăită și simțită altfel, dar ritmul și prioritățile cu siguranță nu mai sunt la fel.  


După ce sâmbătă am avut musafiri de s-a lăsat cu ciorbă și sarmale într-o sindrofie româno-franțuzească, duminică am hotărât să ieșim la plimbare, pentru a arde caloriile de cu seară. N-am fost undeva departe, ci am ieșit din curte și am traversat șoseaua până la vecina din spate, bătrâna Loara, mai ales că se anunța ceva soare, iar noi eram dornici să îl primim așa cum se cuvine. Nu știu dacă și vouă vi se întâmplă la fel, dar zilele astea cu soare de la început de primăvară sunt parcă cele mai apreciate. După o iarnă lungă, destul de mohorâtă, cu zile gri și apăsătoare, orice oră de lumină este parcă o adevărată binecuvântare, zău că aș sta numai afară. Păcat totuși că nu-i și cald, dar decât deloc merge și așa. 


Nu sunt genul de persoană căreia să-i placă să-și petreacă timpul liber în casă cu fundu-n canapea și ochii în televizor. O mai fac din când în când forțată de împrejurări (mai puțin partea cu televizorul, la care nu mă uit de fel), dar dacă ar fi posibil și mi-ar permite buzunarul, în fiecare zi liberă aș pleca pe undeva pentru diverse îndeletniciri. Nu-mi place nici să fac aceleași lucruri mereu, ci mai degrabă să îmbin activități în natură cu activități culturale, ieșiri în oraș în doi sau cu prietenii cu activități sportive sau de relaxare. Îmi place că regiunea în care locuiesc îmi oferă multe posibilități de petrecere a timpului liber. Aproape toate, cu o singură excepție: cățărat munți, din simplul motiv că, ați ghicit, n-avem așa ceva pe aici prin apropiere. Dar lipsa lor nu ne împiedică ca din când în când să ne punem rucsacul în spate și bocancii în picioare și să o luăm la pas, urmând un marcaj pe o potecă de drumeție. E drept, în loc de lacuri glaciare admirăm Loara ducându-și apele vale, iar în loc de piscuri ascuțite vedem turnuri de castele renascentiste.

De două lucruri nu duce lipsă Valea Loarei: de castele și de vii. 

Iar dacă pentru primele este deja celebră, locuind aici, eu am început s-o îndrăgesc și pentru vii și nu mă refer aici doar la produsul lor final. E surprinzător, pentru că nu demult, pe vremea când eram în țară, o plimbare prin vie nu mi-ar fi sunat prea tentantă, însă aici, în lipsă de munți, drumețiile pe podgorii au devenit interesante pe măsură ce au devenit din ce în ce mai dese, iar eu am început să înțeleg mai mult și mai profund care-i treaba cu "facerea" vinului. Cum ador în general plimbările în natură, am descoperit și cât de diferit este peisajul în vie în funcție de anotimp. În plus, viile sunt atât de îngrijite, curate și dichisite, că, pasionat sau nu, ți-e mai mare dragul să mergi prin ele și să-ți clătești ochii. De când am venit în Franța, am învățat fără să vreau mult mai multe despre vie decât știam în România, mai mult decât credeam că voi ști vreodată, însă ce n-am aflat eu până duminică, este ce spectacol de culoare de un galben inedit îți poate oferi o podgorie la sfârșit de toamnă.


Duminică dimineață, pe la 9 și ceva, mă trezesc niște zgomote ciudate afară. Hîrja-hîrja-hîrja-hîrja. Locuiesc la parter, dar pe o stradă liniștită, pe unde nu trec multe mașini, nici autobuze sau tamvaie (nu că aș avea tramvai în oraș!), unde nu sunt nici baruri, nici restaurante, ca să  aud petrecăreți pe stradă. Deci ce naiba se aude?! Ăștia curăță gheața, mă gândesc eu, cu creierul jumătate adormit. Pentru gheață se dă cu sare, desigur, nu o cureți cu lopata, dar ce să-i ceri unui om buimac de somn. Cert este că vecinii mei curățau ceva cu loptata și se conversau. Bla bla bla bla bla bla, auzeam și eu din casă, că doar erau în fața geamului. Bla bla bla... nu-știu-ce...la neige! Brusc fac ochii mari. La neige?! La neigeeee??? În secunda doi sărisem deja din pat și dădeam cu viteză la manivela care ridică obloanele ferestrelor. Daaa! Neige! Zăpadă! Era zăpadă! Și încă ningea!   


© Larisa Tais · THEME BY WATDESIGNEXPRESS