Postari din categoria STARE DE BINE
Poate o să râdeți, dar eu am descoperit sparanghelul târziu, acum vreo doi ani, pe când eram însărcinată. Am avut un prim trimestru de sarcină groaznic, cu grețuri cumplite și fără oprire. Nu prea puteam mânca nimic, foarte putine erau alimentele care nu-mi provocau stare de vomă. Plimbându-mă prin piață la acea vreme, am văzut ca  tarabele erau pline de sparanghel, mai-iunie fiind fix sezonul lui, așa că m-am gândit să încerc. Nu știam ce gust are, dacă o să-mi placă, sau cum să-l gătesc, dar am cumpărat o legătură, urmând să mai studiez problema acasă. Fiindcă în acea perioadă orice miros îmi provoca rău, nu m-am complicat cu retete prea elaborate, mulțumindu-mă să fierb sparanghelul și să-l combin cu alte doua-trei alimente comestibile. Astfel, am încropit salate care mi-au servit drept prânz timp de aproape două luni, până când grețurile au devenit amintire. Nu însă și sparanghelul.


Povesteam astă-iarnă despre micile îndeletniciri care-mi fac mai plăcute serile lungi si friguroase, cel mai probabil mânată de ura abătută tot mai des și mai intens asupra sărmanului anotimp rece. Nu putem spune același lucru despre vară, firește, toată lumea o adoră și o contemplează ca pe o zeiță. O zeiță a zilelor lungi și calde, a soarelui și cel mai adesea a concediilor. Pentru că este adevărat, știm cu toții, vara se leagă inevitabil de vacanțe, de mare, de peisaje încântătoare la care adesea visăm tot anul, la vizite de neuitat pe tărâmuri de vis. Desigur, călătorim și-n afara sezonului cald, dar să recunoaștem, pentru majoritatea nimic nu este ca vacanța de vară. Tocmai de aceea nu despre această mare plăcere a verii vreau să vă vorbesc, ci despre alte mici plăceri mai « amărâte » care se întâmplă în fiecare zi, dar care cel mai adesea trec neobservate. 

Din motive variate, vara asta nu am plecat nicăieri în vacanță și după cum se întrezăresc lucrurile nici nu voi pleca prea departe în curând. Motiv de depresie sau de blestemat soarta? Nici vorbă! Ar fi destul de trist ca viața să se învârtă în jurul câtorva călătorii. Și statul acasă, pentru oricare dintre noi sunt convinsă, are părțile sale frumoase de care ne putem bucura, cu ieșiri pe lângă domiciliu, întâlniri cu prietenii, vizite, concerte, spectacole, activități sportive sau de agrement, plus alte mici îndeletniciri și activități plăcute de timp liber, în funcție de pasiunile noastre și strâns legate de zona în care locuim. În cazul meu, dacă pe vremea când stăteam în micuțul apartament din Tours majoritatea activităților de timp liber însemnau de ieșiri, pentru că vorba aia, nu prea ai ce face între patru pereți de bloc, de când locuiesc la curte lucrurile s-au mai schimbat, casa a devenit și ea un loc drag, multe activități legându-se de aceasta și de grădina ce o înconjoară. Firește că ieșim și acum, dar o facem mai selectiv, mici bucurii domestice câștigând prioritate. Pentru că în jurul lor se învârte într-un final viața noastră, în jurul micilor bucurii care se întâmplă în fiecare zi, dar cărora adesea nu le dăm importanța pe care-o merită.  



Săculeții de lavandă

in , , , by Larisa, septembrie 03, 2016
Am copilărit în miros de lavandă. Și de mentă, dar asta este o altă poveste. Am admirat culoarea florilor, am adulmecat parfumul imbatabil, iar aroma uleiurilor volatile îmi trece parcă și astăzi pe la nări. Pentru că dacă mă întrebați, cel mai bine îmi amintesc nu de infinitul mov, ci de distileria unde se făcea uleiul. Nu știu dacă ați vizitat vreodată o distilerie de lavandă, dar dacă adorați mirosul și aveți șansa vă recomand să mergeți să vedeți una. Cel mai interesant este că am admirat și m-am plimbat prin câmpuri de un mov de zeci de ori nu în Provence, ci la Fundulea lângă București. Pe atunci exista acolo o stațiune de cercetări, în cadrul căreia părinții mei lucrau de altfel, stațiune care se ocupa, printre altele, cu cercetarea și cultura pe hectare întregi a acestei plante mirifice. Auzim astăzi mereu despre câmpurile de lavandă din sudul Franței și asta pe bună dreptate, oamenii au tradiție în domeniu, iar lanurile întinse au devenit un adevărat patrimoniu turistic. Mergem să le vizităm, cei care avem ocazia, ne bucurăm de ele și le considerăm atât de deosebite fără să știm probabil că nu demult aveam și în România așa ceva, la doi pași de capitală. Lavanda se adaptează minunat se pare în câmpia Bărăganului, cel mai probabil datorită verilor toride și secetoase. Nu știu dacă astăzi există prin România pe undeva ferme de lavandă, că stațiuni de cercetare sigur nu mai sunt. Dar bine că avem moluri, că pe restul sigur le avem pe toate. 
  

De ceva vreme sunt mare amatoare de ceai, vă mărturisesc. Probabil cei care mă urmăriți pe instagram (da, exist și acolo!) v-ați prins de lucrul acesta, datorită numeroaselor poze din categoria #teatime, cu ceaiuri, ceșcuțe și ceainice în mai multe ipostaze. Deci, da, zici c-am intrat în transă, sau că l-am descoperit pe sfântul Graal, dar îmi plac ceaiurile de mor și beau fără număr în ultima vreme. Mai mult decât atât, m-am îndrăgostit nu numai de băutura în sine, ci și de ritualul ei, astfel că după masa de prânz și cea de seară e lege: prepar și beau ceaiul. Nu știu dacă am greșit sau nu țara, dar mi-am tot achiziționat mai multe ustensile pentru servit în ultima vreme, asta pe lângă felurite sortimente de ceai și amestecuri de plante. Mai mult decât atât, am încropit și un proiect de fotografiere a ceaiului, asta că să mă stimuleze să pozez mai mult, chiar și cu telefonul, apropo de ce vă ziceam nu demult despre planurile mele pentru primăvara aceasta. 




Pentru unii primăvara începe la echinocțiu ceea ce astronomic e cât se poate de adevărat. Pentru mine primăvara a început mereu la 1 martie, odată cu mărțișoarele și primii ghiocei. Eh, aici nu avem mărtișoare, iar ghioceii sunt deja amintire, dar nu-i bai, indiferent de schimbările climatice nu pot să nu mă bucur și nu-i urez bun venit acestei minunate luni martie. Mai ales că a sosit cu o nesperată mini-excursie în sudul Franței, astfel că mi-am petrecut ultima zi de februarie pe plaja din Toulon și prima zi de martie plimbându-mă prin Avignon. Dar despre  toate acestea vă voi povesti altădată, acum vreau să vă fac câteva urări, să vă doresc o primăvară bună, exact așa cum v-o doriți voi, plină de bucurii și realizări pe toate planurile și să vă povestesc despre proiectele mele ... primăvăratice. Și nu, nu le-am uitat pe cele de la început de an, ba chiar le țin pe cât pot, cu regimul ăla preponderent vegetarian stau cam rău, hîmmm… 






Nu știu dacă este de vină vârsta și instinctul de conservare pe care ea îl activează adesea, sau faptul că subiectul este foarte dezbătut și promovat în ultima vreme, dar una dintre principalele hotărâri pe care le-am luat pentru anul ce tocmai a început este, așa cum spune și titlul, să abordez un stil de viață mai sănătos. Acum ce să spun, nu sunt chiar o persoană care cu un stil de viață haotic. Nu consum multe prostii, mănânc regulat și destul de echilibrat zic eu, gătesc, beau alcool doar ocazional, nu (mai) fumez de ceva vreme, nu sunt o persoană chiar sedentară și nici nu pot spune că duc un trai prea stresant. Dar întotdeauna este loc pentru mai bine, nu-i așa? Astfel că pentru 2016 mi-am propus să: 

După ce ne-am bucurat de o toamnă lungă și caldă în Touraine, în ultimele zile s-a cam terminat cu distracția și iarna a început să-și arate colții. Si nu oricum, ci așa, dintr-o dată, cu ploi mocănești, brumă și temperaturi noaptea aproape de 0°. Cred că perioada asta din an este cea mai hulită dintre toate, n-am auzit pe nimeni până acum care să afirme că se dă în vânt după sfârșitul toamnei, sau începutul iernii. Si cum ar putea, zilele cele mai scurte și perspectiva unei ierni lungi și friguroase în față omoară orice urmă de speranță. Cu toate acestea eu cred că fiecare anotimp are farmecul lui. E drept că iarna nu-i ca vara, după cum afirma un personaj, însă succesiunea anotimpurilor și diversitatea pe care ele o antrenează, inclusiv în ceea ce privește activitățile noastre, mă fac să cred că nu mi-ar plăcea să locuiesc într-un loc unde unul dintre ele ar lipsi cu desăvârșire. Până la urmă vremea asta posomorâtă oferă destule mici bucurii, iar pentru mine una dintre ele este șemineul.



Imi place foarte mult mirosul de cedru. Nu pentru corp, ci pentru casă. De fapt sunt puțin pasionată de aromoterapie, dacă stau bine să mă gândesc. Imi plac aromele deosebite de interior, fine și elegante, drept pentru care cumpăr adesea uleiuri și bețișoare parfumate, difuzoare de parfum, lumânări, săculeți odorizanți și multe alte lucruri de genul. Cred că este foarte adevărat ce se spune, toate aceste parfumuri  nu-s doar pentru a îndepărta mirosurile neplăcute, sau pentru a purifica aerul, ci contribuie de asemenea la relaxare, energizare, stimulare, într-un cuvânt la echilibrul interior. Am încercat mai multe parfumuri de-a lungul timpului, ambră, orhidee, ba chiar le schimbam în funcție de moment, de stare, de anotimp. Am și câteva magazine preferate aici în oraș de unde mi le procur și unde, adesea, ador să intru și așa, fără să cumpăr nimic, doar de plăcere. Am realizat că aroma de cedru este preferata mea. O apreciez în casă indiferent de anotimp, deși, trebuie să recunosc, cel mai bine se potrivește cu toamna. Când zilele se scurtează, când ploile devin dese și reci, iar eu stau mai mult în casă, în compania unui ceai aromat și a unei cărți interesante, o mireasmă delicată de cedru împrăștiindu-se în aerul melancolic al încăperii se poate dovedi detaliul care completează ambianța perfectă. 
Vorba vine "viața la țară", că Amboise este mai degrabă un orășel decât un sat chiar dacă la prima vedere nu pare. În plus, "viața la țară" din ziua de astăzi e foarte diferită de cea despre care ne povesteau bunicii și asta nu numai aici la mine, ci mai peste tot în lume. Apa nu se mai scoate din fântână, ci vine pe conductă direct în casă, lemnele trosnesc în șemineu doar de plăcere, iar legumele cresc mai degrabă la supermarchet decât în grădină. C-o fi bine, c-o fi rău nu știu ce să spun, cu siguranță viața bunicilor noștrii nu se mai potrivește cu a noastră, cert este că-mi place "la țară", zău că nu m-aș mai întoarce la bloc.
  

Recunosc, m-am franțuzit! 

De ceva vreme servesc croissant și prăjituri la micul dejun, eu care cu ceva ani în urmă n-aș fi conceput senzația de dulce pe stomacul gol. Cu toate acestea, acum câteva zile, am avut poftă de ceva mai special și mi-am preparat un mic dejun italian, în aminirea zilelor călduroase petrecute la Milano, unde aromă excelentei combinații de mozzarella, roșii și busuioc ne urmărea toată ziua, acesta fiind probabil unul dintre motivele pentru care Milano ne-a plăcut așa de mult. Pentru că știți cum este, uneori mai ține și de detalii... 

Dacă toamnă e afară m-am tot gândit cum s-o aduc și-n casă, doar știți că este anotimpul meu preferat, nu?

Acum ceva vreme am ieșit în weekend la... cules de frunze. Inițial credeam că sunt singura nebună, dar de atunci am tot văzut oameni ca mine, cu punga după ei în care îndesau frunze care mai colorate și cu forme mai deosebite. Am mers pe aici pe Loara și prin parcurile din oraș și m-am întors acasă cu o "captură" interesantă. Nu știam prea bine ce-o să fac cu ele, nici acum nu știu, până una-alta le-am pus într-un vas și le țin pe măsuță. Îmi place să le văd acolo...
 
Ianuarie nu este o lună prea interesantă zic eu, mai ales pe aici prin Tours. Sărbătorile fuseră și se duseră, până nu mai rămase nimic din ele, lăsând în urmă depresia. Brazii au fost despodobiți și aruncați (mai puțin al meu, că-i artificial), vacanțele s-au sfârșit și toată lumea s-a întors pe la serviciu.  Vremea este destul de mohorâtă, nu-i nici iarnă adevărată cu zăpadă (și nici nu o să fie vreodată; sunt sigură că dacă o detestăm, ningea!), nici primăvară, deci plimbările ies clar din discuție. În plus, aparatul meu foto șomează ca niciodată, cu tot cu obiectiv nou, proaspăt cumpărat. Și totuși, așa tristă cum este ea, luna ianuarie, are un eveniment mult așteptat: soldurile de iarnă.
© Larisa Tais · THEME BY WATDESIGNEXPRESS