Am tot vorbit despre cărțile pe care le citesc eu, aș vrea să povestesc puțin și despre cărțile pe care le "citesc" fetele, adică le citesc eu fetelor, firește, căci ele sunt prea mici să citească singure.
Postari din categoria
STIL DE VIATA
Sunt, iată, șapte luni luni de când avem pisică! Mia, pisica noastră gri și pufoasă. Și mare ca un porc!
Cum e (și) cu pisică? Păi...
Încep prin a vă spune că mie îmi plac animalele foarte tare, dar asta nu cred că mai este o noutate. Am crescut la curte, la țară, cu cățel, găini, chiar porc uneori, și muuulte pisici. Mă jucăm cu ele, le mângâiam, le gâdilam, le lăsam în casă, dormeam cu ele în pat. Îmi plac pisicile la nebunie! Sunt așa de moi, fine, delicate, hoațe, pisicoase. Mi-au plăcut întotdeauna, aproape că uitasem cât de plăcută este o pisică până să o avem pe Mia. Nu știu cum am putut trăi fără până acum :)).
..v-aș fi povestit că:
Am avut o vară tare răcoroasă aici în Touraine și n-a fost rău deloc. A fost chiar plăcut aș putea spune. Cu mici excepții desigur, ca atunci când am invitat prieteni la grătar și a plouat de a trebuit să luăm totul pe sus și să ne mutăm în casă. De două ori chiar, în două sâmbete consecutive. Dar n-a fost bai, noi să fim sănătoși, am trecut și peste asta. Sinceră să fiu decât călduri insuportabile când nu poți decât să lâncezești în casă, ceea ce este destul de neplăcut mai ales cu copii mici, mai bine răcoare. Am profitat în schimb acum în septembrie când se pare că vara și-a amintit și de noi și a aruncat o privire caldă aici, la malul Loarei.
Este clar că pandemia a schimbat multe dintre obiceiurile noastre, ale tuturor. Și copiii aș mai zice eu în cazul nostru, dar asta este altă poveste. Dacă înainte ieșeam foarte des în oraș, pe la cunoștințe sau pe la diverse sindrofii, mai ales când eram doar doi și locuiam în Tours, de nu ne prindea vreo sambătă pe acasă, doi copii și o pandemie mai târziu am învătat să apreciem mai mult ograda proprie și să petrecem mai mult timp în ea. Și asta la propriu, căci să recunoaștem, a sta la curte în aceste vremuri este un mare privilegiu. Imi place și orașul recunosc, dar să locuiesc între patru pereți de apartament chiar nu m-aș vedea, asta dacă am de ales, desigur. Ei bine, și fiindcă în ultima vreme am ieșit în oraș mai rar, restaurantele și barurile fiind închise o luuunga perioadă de timp în Franța, am învătat să ieșim sâmbătă la noi pe terasă, pe care de altfel ne-am și amenajat-o mai prietenos anul acesta, cu ghivece cu flori și un salon confortabil de grădină și ne-am specializat în cocktail-uri de casă, simple ce-i drept, dar cu efect garantat în serile de vară. Deci iată ce mai pregătim noi seara, după ce fetele dorm:
Dragii mei,
Iar au trecut o mie de ani (vorba vine) de când nu am mai scris nimic pe blog. Între muncă, copii și treburile casei nu mai rămane mult timp liber, iar ăla care rămane mi-e din ce în ce mai greu să îl dedic blogului. Am mai multe idei și aș vrea să mă mobilizez mai eficient dar pur și simplu, de ceva timp încoace, nu-mi mai iese. Și-mi pare rău, zău că-mi pare, căci scrisul era odată (și incă cred că mai este) ca un fel de terapie care îmi ține mințile întregi, la locul lor. Mai ales în aceste vremuri tulburi de pandemie. Bine că s-a terminat, sau sper eu din tot sufletul că s-a terminat și că nu vom mai avea parte de vreun alt lockdown, școli închise sau alte interdicții de genul. Noi ne-am vaccinat oricum, aștept să scăpăm și de mască, măcar afară, să pot adulmeca mai bine tot ce mă înconjoară, ca de exemplu teii care au înflorit din plin și răspandesc un miros demențial la noi în centru la Amboise.
Mi-e dragă casa în care locuim, cu șemineul ei imens și curtea-i generoasă. Mi-a fost dragă din prima clipă în care am vizitat-o, când am știut că în ea vreau să trăiesc. Mi-e foarte drag Amboise, orășelul acesta micuț și cochet, așa cum mi-e drag și Tours, cu veselia și cu terasele lui multe, ce mi-au înveselit primii ani de pribegie. Mi-e dragă Loara, cu apele ei indolente, cărora nu le păsa parcă de nimic. Mie dragă de fapt Touraine, provincia aceasta preponderent rurală, cu oamenii ei liniștiți și câmpurile-i ondulate, dar mai ales cu castelele ei ce răsar de te miri unde. M-am atașat de ea în acești aproape zece ani (zece! vă dați seama?), mă fascinează și mă încântă și știu sigur mi-ar lipsi, dacă viața mă va duce vreodată spre alte meleaguri. Într-un fel, astăzi în Touraine mă simt acasă.
Toamna a venit repede și s-a instalat comod anul acesta la noi în Touraine. Weekendul ce a trecut am avut nu mai mult de 11 grade în miezul zilei, destul de puțin pentru această perioadă din an. Nu am dat drumul la centrală, dar am făcut focul în șemineu, o adevărată plăcere pentru ochi și suflet. Dar în ciuda vremii și a faptul că tocmai ce ne-am rezervat vacanța zăpadă, pentru la iarnă, gândul se pare că mi-a rămas blocat tot la vară și mare.
Am mers în fiecare an la mare cu părinții mei de la 1 an și până la 18 ani, fără excepție. Mergeam pe litoralul românesc, desigur, la vremea aceea nu existau alte opțiuni, iar vacanța la mare era pe atunci evenimentul anului: o așteptam cu nerăbdare timp de 12 luni, o pregăteam în detaliu și îi savuram cu nesaț fiecare secundă. Mergeam cu mașina, iar drumul spre Marea Neagră era cel mai lung pe care îl parcursesem până atunci. Localitățile se succedau mereu același, într-un șir lung pe care îl știam pe de rost, crescând emoțiile întâlnirii cu marea. Vederea întinderii albastre la orizont era momentul de maximă intensitate, pe care îl așteptasem tot anul. Mergeam la Venus, stațiunea copilăriei mele, dar ne plimbam seara și prin alte stațiuni animate, mai cu seamă pe la Neptun și Olimp. Mi-e dor uneori de Venus, mi-e dor de Venusul acela perceput prin ochii copilului care eram atunci, nu de cel care a devenit între timp, deși nu știu exact ce a devenit, căci nu am mai ajuns acolo de vreo 20 de ani.
Când eram copil, toată lumea avea la noi la țară în curte cel puțin un nuc. Noi aveam chiar mai mulți, atât în curte cât și la poartă. Sub nuc se desfășura adesea toată activitatea zilnică. Bătătura oamenilor era la urmbra de nuc. Acolo se gătea, acolo se mânca, acolo se odihnea. De nuc se agățau unelte, de nuc se rezemau obiecte. Cu infuzie de frunze de nuc ne clăteam părul. Toamna îl băteam și adunam de pe jos nucile căzute în saci, pe care îi depozitam peste iarnă. Nu duceam lipsă de nuci niciodată și nici nu mă minunam ca acum de prețul lor. Nici nu știam că nucile au un preț. Nici vorbă aici în Touraine de nuci sau alți arbori mari lângă case. Vântul bate des, uneori foarte tare, iar un copac așa mare poate fi periculos pentru case. Dar umbra nucului... umbra nucului era grozavă vara. Răcoroasă, întinsă, aerisită... o bucurie. Am regăsit-o de curând pe malul lacului Varenne-sous-Chandon, lângă Amboise și mi-am petrecut o duminică întreagă sub ea. Am stat, ne-am jucat, am mâncat, ba chiar am ațipit. A fost foarte plăcut. Și am mâncat și nuci.
Toamna s-a instalat rapid la noi în Touraine, vrând parcă să gonească vara aceasta atipică, pe care oricum nu o vom uita prea curând. Încă din august am avut parte de dimineți cețoase și de după-amieze noroase, ba chiar reci și ploioase, de nici nu știu când și cum am trecut de la pantalonii scurți la ținutele călduroase. De câteva zile s-a mai încălzit un pic, mai mult în timpul săptămânii și mai puțin în zilele de weekend, parcă să ne facă în ciudă, luați de-aici și vă mai bucurați o țâră dar cu măsură! Soarele a coborât destul de mult, lumina lui este plăcută, dar lipsită de strălucirea de astă vară. Miroase deja a toamnă dimineața. Un miros inconfundabil pentru mine, un amestec de miresme de tot felul, de frig, pământ și frunze. Stau uneori câteva clipe afară, înainte să intru la lucru, să respir acest miros, să îl las să-mi inunde simțurile. Miroase frumos toamna. A ceva straniu. A ceva cunoscut. A copilărie.
Una dintre cele mai plăcute ieșiri pentru adulții cu copii pe perioada verii la noi în Touraine este cea la Lulu Parc & Guinguette de Rochecorbon. Lulu Parc este un parc foarte drăguț de atracții și distracții pentru copii, în timp ce Guinguette de Rochecorbon este un restaurant rustic foarte fain, așezat pe malul Loarei. Situate unul lângă altul, între Tours și Amboise, la Rochecorbon, la Lulu Parc & Guinguette de Rochecorbon distracția este garantată pentru copii, care nu se mai dau duși din parc, dar și pentru adulți, masa la această "guinguette" fiind o plăcere nu doar pentru bucatele servite, dar mai ales pentru decor și atmosferă. Iar acum că v-am spus, să va povestesc mai pe larg și despre Lulu Parc, căci despre restaurantele "guinguette", inclusiv cel de la Rochecorbon, preferatul meu, v-am povestit data trecută. Însă mai înainte vreau să vă zic despre cum s-au schimbat plimbările noastre prin Touraine de când cu copiii...
Iată-ne și la finalul acestei perioade de izolare. Ziua cea mare așteptată de toată lumea în Franța (sau nu, căci sunt destul de mulți fără chef de muncă!) este 11 mai. 56 de zile de consemnare la domiciliu vor fi fost în total. 56 de zile care poate au trecut greu uneori, prea repede alteori. De care am profitat mai mult sau mai puțin, în care ne-a fost greu sau ușor, fiecare după caz și stare. Nici nu știu ce să zic despre trăirile acestei perioade ca o concluzie finală. A fost o schimbare, pe care nimeni nu a văzut-o venind, eu nici atât, nici măcar cu o săptămana înainte. Am profitat de unele, e drept, am redescoperit altele, am pierdut cel mai probabil o grămada.Timp, bani, planuri. Dar cred că pandemia ne-a și invătat ceva: să trăim mai simplu, să ne bucurăm de ce avem și să nu luăm totul ca și cum ni s-ar cuveni din start. Ce să mai zic, a fost așa cum a fost, să vedem acum mai departe ce o fi, căci o reîntoarcere la viața de dinaintea pandemiei, așa cum speră unii, clar nu o să fie.
Iată-ne trecuți și de a... nu mai știu câta săptămâna de izolare.
Parca nici nu îmi vine sa cred ca a trecut și luna aprile, adică patru luni deja din anul acesta de pomina, 2020, cel care ne-a pricopsit cu coronavirusul. Parca ieri era ianuarie, repede februarie, hop virusul și iată-ne aproape la început de mai. Și ce planuri aveam pentru acest mai, care vine la pachet cu o mulțime de weekenduri prelungite. Ma gândeam la camping cu dormit la cort pe malul lacului, la niște drumeții prin Auvergne... Pfff, măcar la vara poate s-o putea. De fapt asta îmi lipsește cel mai tare in aceasta perioada de consemnare la domiciliu: posibilitățile și libertatea. Nu as fi plecat la capătul lumii, dar activitățile simple, ieșirile in parc cu fetele, plimbările prin oraselul nostru, bomboanele de ciocolata de bat de la ciocolateria preferata, atât de dragi Erikăi (am încercat acasă, tre sa mai exersez, clar!), magazinele cu haine frumoase din Tours, micile escapade de weekend prin imprejurimi, vizitele, toate acestea și multe altele îmi lipsesc enorm.
Iată-ne trecuți și de a cincea săptămâna de consemnare la domiciliu. Începe sa fie lunga si ma întreb adesea cum o sa ne amintim de aceasta perioada și ce învățăminte vom trage din ea. Oare ne vom aminti lucrurile plăcute? E drept, petrecem mai mult timp împreuna ceea ce in mod obișnuit nu se întâmpla și ar trebui sa profitam din plin de acest aspect. Sau ne-o vom aduce aminte ca o perioada sumbra, caci este sumbra oricât am trage noi de partea ei frumoasa? Și vom învață oare ceva? Sa prețuim poate mai mult ceea ce avem și sa nu mai luam totul ca și cum ni s-ar cuveni din oficiu? Nu știu, vom vedea. Suntem sănătoși și asta contează cel mai mult. Restul se rezolva intr-un fel sau altul.
Iată-ne trecuți și de a patra săptămână de izolare, astăzi am intrat în a cincea. Suntem bine și în acest moment cred că asta contează cel mai mult. Să fim sănătoși și să rămânem așa. Restul sunt detalii, vom vedea noi pe unde vom scoate cămașa, cum s-ar zice. Se pare că la noi va dura până pe 11 mai, când vom trece la o nouă etapă. Desigur, dez-izolarea asta nu se va face dintr-o dată căci este imposibil, ci treptat ne vom relua activitățile, școlile își vor relua cursurile și așa mai departe. Restaurantele rămân închise, altfel ar fi prăpăd la servit aperitivul în oraș. Ne-ar lovi din plin al doilea val.
Am invătat de curând un cuvânt nou în franceză: confinement. Adică izolare. Nu-l stiam. În dicționar mai scrie și detenție sau captivitate, ceea ce nu este chiar departe ce trăim acum. Luni intrăm în a patra săptămană de confinare (căci iată, termenul există și în română), de când suntem confinați la domiciliu și nu putem ieși decât pentru muncă, cumpărături, doctor sau alte treburi foarte importante. Trei săptămani încheiate de când timpul parcă s-a oprit în loc, de când viața noastră zilnică nu mai e nimic din cea care a fost. Vorbim deja despre “inainte de pandemie”, cu delimitare foarte clară în timp, sau ne imaginăm optimiști ce o să facem “după pandemie”, asta în cazul în care avem curajul să ne facem planuri. Numai că nu prea știm exact când o să fie “după pandemie”, nici cum o să fie, nici ce impact o să aibe toată această criză asupra vieților noastre. Știu, nu sunt prea optimistă. Unii poate sunt. Sunt genul de om care nu poate funcționa fără o rutină, fără o ordine în activităti. Deci e clar, confinarea asta mie nu-mi cade prea bine.
Dragii mei,
Scriu această postare în minte de ceva vreme, însă abia acum am ajuns să o și pun pe tastatură. Cu cât trece mai mult timp cu atât parcă mă indepărtez de acest blog și îmi este din ce în ce mai greu să reiau scrisul. Timpul liber este acum mai puțin, iar atunci când este parcă nu mai rămane destul și pentru blog. Ca să nu mai zic că atunci când mai deschid această pagină, din ce în ce mai rar de-altfel, parcă nici nu îmi vine să cred că eu am creat-o și eu am scris toate aceste postări. Dar ce vorbesc eu aici de blog? Mi-a căzut în mână de curând o poză mai veche cu mine pe o bancă în față unui castel... Parcă nici nu mai cunosc acea persoană. Plimbări tihnite de weekend la castelele Loarei (unde tihnite e cuvântul cheie, v-ați prins, da?), pe care le povesteam minuțios aici, poze frumoase, făcute cu DSLR-îl și sortate cu grijă... Desigur, dacă mă uit mai cu atenție mă recunosc. Sunt tot eu, aceeași Larisa căreia îi plac aceleași lucruri, inclusiv să scrie pe blog, doar că astăzi, cu doi copii mici, ordinea prioritătilor este un pic diferită. Viața de părinte nu e deloc usoară și vine la pachet cu o mulțime de provocări, dar știți ce? Este o aventură teribil de interesantă și, chiar dacă uneori îmi vine să explodez de nervi, nu aș da-o nici pe zece vieți din alea de dinainte, cu plimbările lor tihnite cu tot.
Poate o să râdeți, dar eu am descoperit sparanghelul târziu, acum vreo doi ani, pe când eram însărcinată. Am avut un prim trimestru de sarcină groaznic, cu grețuri cumplite și fără oprire. Nu prea puteam mânca nimic, foarte putine erau alimentele care nu-mi provocau stare de vomă. Plimbându-mă prin piață la acea vreme, am văzut ca tarabele erau pline de sparanghel, mai-iunie fiind fix sezonul lui, așa că m-am gândit să încerc. Nu știam ce gust are, dacă o să-mi placă, sau cum să-l gătesc, dar am cumpărat o legătură, urmând să mai studiez problema acasă. Fiindcă în acea perioadă orice miros îmi provoca rău, nu m-am complicat cu retete prea elaborate, mulțumindu-mă să fierb sparanghelul și să-l combin cu alte doua-trei alimente comestibile. Astfel, am încropit salate care mi-au servit drept prânz timp de aproape două luni, până când grețurile au devenit amintire. Nu însă și sparanghelul.
Mă gândeam la un momentdat că părinții se împart în tabere încă de dinainte ca bebe sa vină pe lume. Desigur, fiecare face cum crede de cuviință, diversitatea poate fi foarte interesantă atât timp cât suntem toleranți, acceptam și idei cu care nu rezonăm neaparat, nu judecam și nu dăm cu parul, pe motiv ca știm noi mai bine. Tot două tabere sesizez că se formează și in jurul conceptelor de purtat vs. cărucior. Eu am optat inițial pentru cărucior. Apoi am încercat și purtatul. Iar astăzi le îmbin cu succes pe amândouă, în funcție de circumstanțe și, firește, de cheful micuței noastre Erika.
Răsfoind zilele trecute blogul, mi-am dat seama ca nu am mai scris nimic de multă vreme la capitolul filme și cărți. Dar cum as fi putut sa scriu, când lecturile și vizionările mele tind vertiginos spre zero in ultimii aproape 2 ani😂? Ați ghicit, Erika este motivul, cu un copil mic slabe șanse de timp de cărți sau filme, dar nici cu dispoziția nu stau mai bine. In puținul timp liber care-mi rămâne pentru mine, de regula când Erika doarme, prefer sa nu folosesc prea mult creierul din dotare, concentrându-ma astfel pe activități cât mai lejere, gen ascultatul propriilor gânduri, butonatul telefonului sau uitatul pe pereți. Hai ca nu este totuși asa de rău precum pare, de vina a fost și oboseala, însă acum ca Erika doarme toată noaptea și sunt ceva mai odihnita, am început sa mai citesc câte-o pagina...
Pe când eram însărcinată și în căutare de nume, am umplut o pagină întreagă cu nume de fete și am ales un singur nume de băiat. Coincidență sau destin, pe undeva bănuiam că va fi o ea, ecografia nu a făcut decât să-mi confirme ceea ce știam deja. Curios, dar dacă vreodată m-am imaginat mamă, atunci fără îndoială m-am imaginat mamă de fată. Nici nu-mi vine să cred că azi se face un an de când a venit pe lume, ziua de 19 decembrie 2016 este așa de vie în mine de parcă ar fi fost ieri. Drumul spre spital, noaptea de dinainte, emoțiile, senzația, întâlnirea, ochii ei mari și negri... O zi cât o lună, un an în care am trăit cât o viață.
Postări
