Postari din categoria STIL DE VIATA

Mi-e dragă casa în care locuim, cu șemineul ei imens și curtea-i generoasă. Mi-a fost dragă din prima clipă în care am vizitat-o, când am știut că în ea vreau să trăiesc. Mi-e foarte drag Amboise, orășelul acesta micuț și cochet, așa cum mi-e drag și Tours, cu veselia și cu terasele lui multe, ce mi-au înveselit primii ani de pribegie. Mi-e dragă Loara, cu apele ei indolente, cărora nu le păsa parcă de nimic. Mie dragă de fapt Touraine, provincia aceasta preponderent rurală, cu oamenii ei liniștiți și câmpurile-i ondulate, dar mai ales cu castelele ei ce răsar de te miri unde. M-am atașat de ea în acești aproape zece ani (zece! vă dați seama?), mă fascinează și mă încântă și știu sigur mi-ar lipsi, dacă viața mă va duce vreodată spre alte meleaguri. Într-un fel, astăzi în Touraine mă simt acasă. 

  

Paris France

Toamna a venit repede și s-a instalat comod anul acesta la noi în Touraine. Weekendul ce a trecut am avut nu mai mult de 11 grade în miezul zilei, destul de puțin pentru această perioadă din an. Nu am dat drumul la centrală, dar am făcut focul în șemineu, o adevărată plăcere pentru ochi și suflet. Dar în ciuda vremii și a faptul că tocmai ce ne-am rezervat vacanța zăpadă, pentru la iarnă, gândul se pare că mi-a rămas blocat tot la vară și mare. 
  
Am mers în fiecare an la mare cu părinții mei de la 1 an și până la 18 ani, fără excepție. Mergeam pe litoralul românesc, desigur, la vremea aceea nu existau alte opțiuni, iar vacanța la mare era pe atunci evenimentul anului: o așteptam cu nerăbdare timp de 12 luni, o pregăteam în detaliu și îi savuram cu nesaț fiecare secundă. Mergeam cu mașina, iar drumul spre Marea Neagră era cel mai lung pe care îl parcursesem până atunci. Localitățile se succedau mereu același, într-un șir lung pe care îl știam pe de rost, crescând emoțiile întâlnirii cu marea. Vederea întinderii albastre la orizont era momentul de maximă intensitate, pe care îl așteptasem tot anul. Mergeam la Venus, stațiunea copilăriei mele, dar ne plimbam seara și prin alte stațiuni animate, mai cu seamă pe la Neptun și Olimp. Mi-e dor uneori de Venus, mi-e dor de Venusul acela perceput prin ochii copilului care eram atunci, nu de cel care a devenit între timp, deși nu știu exact ce a devenit, căci nu am mai ajuns acolo de vreo 20 de ani.  


Când eram copil, toată lumea avea la noi la țară în curte cel puțin un nuc. Noi aveam chiar mai mulți, atât în curte cât și la poartă. Sub nuc se desfășura adesea toată activitatea zilnică. Bătătura oamenilor era la urmbra de nuc. Acolo se gătea, acolo se mânca, acolo se odihnea. De nuc se agățau unelte, de nuc se rezemau obiecte. Cu infuzie de frunze de nuc ne clăteam părul. Toamna îl băteam și adunam de pe jos nucile căzute în saci, pe care îi depozitam peste iarnă. Nu duceam lipsă de nuci niciodată și nici nu mă minunam ca acum de prețul lor. Nici nu știam că nucile au un preț. Nici vorbă aici în Touraine de nuci sau alți arbori mari lângă case. Vântul bate des, uneori foarte tare, iar un copac așa mare poate fi periculos pentru case. Dar umbra nucului... umbra nucului era grozavă vara. Răcoroasă, întinsă, aerisită... o bucurie. Am regăsit-o de curând pe malul lacului Varenne-sous-Chandon, lângă Amboise și mi-am petrecut o duminică întreagă sub ea. Am stat, ne-am jucat, am mâncat, ba chiar am ațipit. A fost foarte plăcut. Și am mâncat și nuci.

Amboise valea loarei Varenne-sous-Chandon

Toamna s-a instalat rapid la noi în Touraine, vrând parcă să gonească vara aceasta atipică, pe care oricum nu o vom uita prea curând. Încă din august am avut parte de dimineți cețoase și de după-amieze noroase, ba chiar reci și ploioase, de nici nu știu când și cum am trecut de la pantalonii scurți la ținutele călduroase. De câteva zile s-a mai încălzit un pic, mai mult în timpul săptămânii și mai puțin în zilele de weekend, parcă să ne facă  în ciudă, luați de-aici și vă mai bucurați o țâră dar cu măsură! Soarele a coborât destul de mult, lumina lui este plăcută, dar lipsită de strălucirea de astă vară. Miroase deja a toamnă dimineața. Un miros inconfundabil pentru mine, un amestec de miresme de tot felul, de frig, pământ și frunze. Stau uneori câteva clipe afară, înainte să intru la lucru, să respir acest miros, să îl las să-mi inunde simțurile. Miroase frumos toamna. A ceva straniu. A ceva cunoscut. A copilărie.  

amboise valea loarei franta

Una dintre cele mai plăcute ieșiri pentru adulții cu copii pe perioada verii la noi în Touraine este cea la Lulu Parc & Guinguette de Rochecorbon. Lulu Parc este un parc foarte drăguț de atracții și distracții pentru copii, în timp ce Guinguette de Rochecorbon este un restaurant rustic foarte fain, așezat pe malul Loarei. Situate unul lângă altul, între Tours și Amboise, la Rochecorbon, la Lulu Parc & Guinguette de Rochecorbon distracția este garantată pentru copii, care nu se mai dau duși din parc, dar și pentru adulți, masa la această "guinguette" fiind o plăcere nu doar pentru bucatele servite, dar mai ales pentru decor și atmosferă. Iar acum că v-am spus, să va povestesc mai pe larg și despre Lulu Parc, căci despre restaurantele "guinguette", inclusiv cel de la Rochecorbon, preferatul meu, v-am povestit data trecută. Însă mai înainte vreau să vă zic despre cum s-au schimbat plimbările noastre prin Touraine de când cu copiii... 
  

Iată-ne și la finalul acestei perioade de izolare. Ziua cea mare așteptată de toată lumea în Franța (sau nu, căci sunt destul de mulți fără chef de muncă!) este 11 mai. 56 de zile de consemnare la domiciliu vor fi fost în total. 56 de zile care poate au trecut greu uneori, prea repede alteori. De care am profitat mai mult sau mai puțin, în care ne-a fost greu sau ușor, fiecare după caz și stare. Nici nu știu ce să zic despre trăirile acestei perioade ca o concluzie finală. A fost o schimbare, pe care nimeni nu a văzut-o venind, eu nici atât, nici măcar cu o săptămana înainte. Am profitat de unele, e drept, am redescoperit altele, am pierdut cel mai probabil o grămada.Timp, bani, planuri. Dar cred că pandemia ne-a și invătat ceva: să trăim mai simplu, să ne bucurăm de ce avem și să nu luăm totul ca și cum ni s-ar cuveni din start. Ce să mai zic, a fost așa cum a fost, să vedem acum mai departe ce o fi, căci o reîntoarcere la viața de dinaintea pandemiei, așa cum speră unii, clar nu o să fie. 


Iată-ne trecuți și de a... nu mai știu câta săptămâna de izolare.

Parca nici nu îmi vine sa cred ca a trecut și luna aprile, adică patru luni deja din anul acesta de pomina, 2020, cel care ne-a pricopsit cu coronavirusul. Parca ieri era ianuarie, repede februarie, hop virusul și iată-ne aproape la început de mai. Și ce planuri aveam pentru acest mai, care vine la pachet cu o mulțime de weekenduri prelungite. Ma gândeam la camping cu dormit la cort pe malul lacului, la niște drumeții prin Auvergne... Pfff, măcar la vara poate s-o putea. De fapt asta îmi lipsește cel mai tare in aceasta perioada de consemnare la domiciliu: posibilitățile și libertatea. Nu as fi plecat la capătul lumii, dar activitățile simple, ieșirile in parc cu fetele, plimbările prin oraselul nostru, bomboanele de ciocolata de bat de la ciocolateria preferata, atât de dragi Erikăi (am încercat acasă, tre sa mai exersez, clar!), magazinele cu haine frumoase din Tours, micile escapade de weekend prin imprejurimi, vizitele, toate acestea și multe altele îmi lipsesc enorm.


Cinci săptămâni de izolare

in , , by Larisa, aprilie 20, 2020
Iată-ne trecuți și de a cincea săptămâna de consemnare la domiciliu. Începe sa fie lunga si ma întreb adesea cum o sa ne amintim de aceasta perioada și ce învățăminte vom trage din ea. Oare ne vom aminti lucrurile plăcute? E drept, petrecem mai mult timp împreuna ceea ce in mod obișnuit nu se întâmpla și ar trebui sa profitam din plin de acest aspect. Sau ne-o vom aduce aminte ca o perioada sumbra, caci este sumbra oricât am trage noi de partea ei frumoasa? Și vom învață oare ceva? Sa prețuim poate mai mult ceea ce avem și sa nu mai luam totul ca și cum ni s-ar cuveni din oficiu? Nu știu, vom vedea. Suntem sănătoși și asta contează cel mai mult. Restul se rezolva intr-un fel sau altul.


Patru săptămâni de izolare

in , , by Larisa, aprilie 13, 2020
Iată-ne trecuți și de a patra săptămână de izolare, astăzi am intrat în a cincea. Suntem bine și în acest moment cred că asta contează cel mai mult. Să fim sănătoși și să rămânem așa. Restul sunt detalii, vom vedea noi pe unde vom scoate cămașa, cum s-ar zice. Se pare că la noi va dura până pe 11 mai, când vom trece la o nouă etapă. Desigur, dez-izolarea asta nu se va face dintr-o dată căci este imposibil, ci treptat ne vom relua activitățile, școlile își vor relua cursurile și așa mai departe. Restaurantele rămân închise, altfel ar fi prăpăd la servit aperitivul în oraș. Ne-ar lovi din plin al doilea val. 
  

Trei săptămâni de izolare

in , , by Larisa, aprilie 03, 2020
Am invătat de curând un cuvânt nou în franceză: confinement. Adică izolare. Nu-l stiam. În dicționar mai scrie și detenție sau captivitate, ceea ce nu este chiar departe ce trăim acum. Luni intrăm în a patra săptămană de confinare (căci iată, termenul există și în română), de când suntem confinați la domiciliu și nu putem ieși decât pentru muncă, cumpărături, doctor sau alte treburi foarte importante. Trei săptămani încheiate de când timpul parcă s-a oprit în loc, de când viața noastră zilnică nu mai e nimic din cea care a fost. Vorbim deja despre “inainte de pandemie”, cu delimitare foarte clară în timp, sau ne imaginăm optimiști ce o să facem “după pandemie”, asta în cazul în care avem curajul să ne facem planuri. Numai că nu prea știm exact când o să fie “după pandemie”, nici cum o să fie, nici ce impact o să aibe toată această criză asupra vieților noastre. Știu, nu sunt prea optimistă. Unii poate sunt. Sunt genul de om care nu poate funcționa fără o rutină, fără o ordine în activităti. Deci e clar, confinarea asta mie nu-mi cade prea bine.  
  


Dragii mei, 
  
Scriu această postare în minte de ceva vreme, însă abia acum am ajuns să o și pun pe tastatură. Cu cât trece mai mult timp cu atât parcă mă indepărtez de acest blog și îmi este din ce în ce mai greu să reiau scrisul. Timpul liber este acum mai puțin, iar atunci când este parcă nu mai rămane destul și pentru blog. Ca să nu mai zic că atunci când mai deschid această pagină, din ce în ce mai rar de-altfel, parcă nici nu îmi vine să cred că eu am creat-o și eu am scris toate aceste postări. Dar ce vorbesc eu aici de blog? Mi-a căzut în mână de curând o poză mai veche cu mine pe o bancă în față unui castel... Parcă nici nu mai cunosc acea persoană. Plimbări tihnite de weekend la castelele Loarei (unde tihnite e cuvântul cheie, v-ați prins, da?), pe care le povesteam minuțios aici, poze frumoase, făcute cu DSLR-îl și sortate cu grijă... Desigur, dacă mă uit mai cu atenție mă recunosc. Sunt tot eu, aceeași Larisa căreia îi plac aceleași lucruri, inclusiv să scrie pe blog, doar că astăzi, cu doi copii mici, ordinea prioritătilor este un pic diferită. Viața de părinte nu e deloc usoară și vine la pachet cu o mulțime de provocări, dar știți ce? Este o aventură teribil de interesantă și, chiar dacă uneori îmi vine să explodez de nervi, nu aș da-o nici pe zece vieți din alea de dinainte, cu plimbările lor tihnite cu tot. 


Poate o să râdeți, dar eu am descoperit sparanghelul târziu, acum vreo doi ani, pe când eram însărcinată. Am avut un prim trimestru de sarcină groaznic, cu grețuri cumplite și fără oprire. Nu prea puteam mânca nimic, foarte putine erau alimentele care nu-mi provocau stare de vomă. Plimbându-mă prin piață la acea vreme, am văzut ca  tarabele erau pline de sparanghel, mai-iunie fiind fix sezonul lui, așa că m-am gândit să încerc. Nu știam ce gust are, dacă o să-mi placă, sau cum să-l gătesc, dar am cumpărat o legătură, urmând să mai studiez problema acasă. Fiindcă în acea perioadă orice miros îmi provoca rău, nu m-am complicat cu retete prea elaborate, mulțumindu-mă să fierb sparanghelul și să-l combin cu alte doua-trei alimente comestibile. Astfel, am încropit salate care mi-au servit drept prânz timp de aproape două luni, până când grețurile au devenit amintire. Nu însă și sparanghelul.


Căruţul vs purtatul micuţei Erika

in , , , by Larisa, februarie 10, 2018
Mă gândeam la un momentdat că părinții se împart în tabere încă de dinainte ca bebe sa vină pe lume. Desigur, fiecare face cum crede de cuviință, diversitatea poate fi foarte interesantă atât timp cât suntem toleranți, acceptam și idei cu care nu rezonăm neaparat, nu judecam și nu dăm cu parul, pe motiv ca știm noi mai bine. Tot două tabere sesizez că se formează și in jurul conceptelor de purtat vs. cărucior. Eu am optat inițial pentru cărucior. Apoi am încercat și purtatul. Iar astăzi le îmbin cu succes pe amândouă, în funcție de circumstanțe și, firește, de cheful micuței noastre Erika.


Răsfoind zilele trecute blogul, mi-am dat seama ca nu am mai scris nimic de multă vreme la capitolul filme și cărți. Dar cum as fi putut sa scriu, când lecturile și vizionările mele tind vertiginos spre zero in ultimii aproape 2 ani😂? Ați ghicit, Erika este motivul, cu un copil mic slabe șanse de timp de cărți sau filme, dar nici cu dispoziția nu stau mai bine. In puținul timp liber care-mi rămâne pentru mine, de regula când Erika doarme, prefer sa nu folosesc prea mult creierul din dotare, concentrându-ma astfel pe activități cât mai lejere, gen ascultatul propriilor gânduri, butonatul telefonului sau uitatul pe pereți. Hai ca nu este totuși asa de rău precum pare, de vina a fost și oboseala, însă acum ca Erika doarme toată noaptea și sunt ceva mai odihnita, am început sa mai citesc câte-o pagina...


Un an cât o viață

in , , , by Larisa, decembrie 19, 2017
Pe când eram însărcinată și în căutare de nume, am umplut o pagină întreagă cu nume de fete și am ales un singur nume de băiat. Coincidență sau destin, pe undeva bănuiam că va fi o ea, ecografia nu a făcut decât să-mi confirme ceea ce știam deja. Curios, dar dacă vreodată m-am imaginat mamă, atunci fără îndoială m-am imaginat mamă de fată. Nici nu-mi vine să cred că azi se face un an de când a venit pe lume, ziua de 19 decembrie 2016 este așa de vie în mine de parcă ar fi fost ieri. Drumul spre spital, noaptea de dinainte, emoțiile, senzația, întâlnirea, ochii ei mari și negri... O zi cât o lună, un an în care am trăit cât o viață. 
  

Cu destul de multe locuri turistice adaptate copiilor, parcuri de activităti și aventură, trasee cicloturistice și de drumeție, castele de poveste și peisaje pitorești, Valea Loarei este o regiune ideală pentru vacanțele în familie, toată lumea profitând, mici și mari la un loc. Mai multe persoane care urmau să viziteze Valea Loarei și care au ajuns pe blogul meu, m-au întrebat adesea despre locuri unde să mergi cu copiii. Noi deocamdată nu am testat prea multe întrucât Erika este încă mică, insă câteva dintre obiective le-am vizitat și fără să avem copii, ele fiind destul de interesante și pentru adulți. Însă m-am tot gândit și la acest aspect, am fost atentă în periplurile mele prin regiune, m-am documentat și am sintetizat mai jos câteva idei de locuri sau activităti despre care cred eu ca îi vor încânta pe cei mici, dacă plănuiți o vacanță cu ei pe Valea Loarei: 



Povestea camerei micuţei Erika

in , , , by Larisa, noiembrie 22, 2017
Francezii sunt de-a dreptul obsedați de cumpărăturile pentru bebeluș, încă dinainte ca acesta să vină pe lume. Nici nu ai rămas bine însărcinată că toți te întreabă dacă ai făcut LISTA, liste de naissance și dacă ai început să cumperi lucruri. Firește că am căzut și eu în plasa lor și mai ales în cea a marketingului magazinelor de puericultură. Am cumpărat destul de multe lucruri pentru Erika, unele mi-au fost de folos, altele mai puțin, uneori mi-a părut rău că am aruncat banii, de alteori am fost mândră de ce am ales, dar până nu te lovești singur nu îți dai seama de consecințe. Și fiind primul copil, unul dorit și așteptat, nu am stat să cântăresc foarte mult, recunosc. De exemplu camera. 
  

Foarte mulți m-au întrebat în ultima vreme cum se înțelege Erika cu Azorel, sau mai degrabă invers, că el era răsfățatul casei până de curând. Sinceră să fiu și eu m-am întrebat, încă din timpul sarcinii și continuu să mă întreb și acum, că nu-mi e încă prea clar... Ce știu sigur este că încă de dinainte ca Erika să vină pe lume, m-am gândit la noi ca la o familie de patru. Trei și cu Azorel patru, desigur, chiar dacă aveam să fim mai mulți membri, din ăștia cu două picioare, Azorel urma să-și păstreze locul câștigat, nicidecum să-i fie furat de cea mică. Realitatea nu a fost în totalitate precum așteptările, Azorel având nevoie de o perioadă mai lungă de acomodare cu Erika, perioadă nici astăzi finalizată complet și presărată cu ceva crize de gelozie, însă  momentele simpatice, timide, stângace, amuzante dintre cei doi sunt de neprețuit. 



Nu știu de ce, dar întotdeauna sfârșitul verii mi se pare cel mai trist sfârșit de anotimp, chiar dacă urmează alte sezoane, fiecare cu farmecul lui. Probabil că perspectiva zilelor scurte și întunecate nu încântă prea tare pe nimeni, nici măcar pe mine, iubitoare de toamnă așa cum sunt, iar iarna lungă și apăsătoare ce bate la ușă invită parcă la o stare de melancolie și de tristețe de zile mari. Cel puțin acum, până îmi intru în ritm un pic... 


Ca proaspăt părinte, mă confrunt mai mereu cu întrebări, mirări, sfaturi cerute dar mai ales necerute despre cum trebuie să îmi cresc copilul. Toată lumea se grăbește cu părerile, cumva toți sunt experți, toți simt nevoia să își dea cu presupusul. Desigur, asta nu este neapărat un lucru rău, unele sfaturi sunt de-a dreptul utile și binevenite, mai ales pentru cineva începător și neștiutor în ale părințelii așa ca mine. Dar ce să mă fac cu cei insistenți care încearcă să mă convingă, cu cei încăpățânați care știu ei mai bine, cu cei care cred că au întotdeauna dreptate sau cei despre care știu sigur că greșesc sau sunt prost informati. Să vă zic drept, mă simt pierdută și deși citesc cât de mult pot, întreb medici sau pe la cunoscuți, într-un final tot pe intuiția mea mă bazez și tot instinctul propriu mi-l ascult pentru decizia corectă. Câte bordeieatâtea obiceie, asta e valabilă și când vine vorba de copii. Suntem tare diferiți, fiecare își alege tabăra încă dinainte ca plodul să vină pe lume. Unii cu alăptatul alții cu biberonul, unii cu căruciorul alții cu purtatul, unii cu bebelușul în pat, alții cu camera separată, fiecare face cum crede pentru că, nu-i așa, fiecare știe ce e mai bine pentru odrasla proprie.  

Cea mai frecventă întrebare pe care o primesc, atât când cineva face cunoștință cu Erika cât și de la cei pe care îi văd mai des, este dacă doarme nopțile. Cumva francezii sunt speriați, chiar obsedați de acest aspect, de-aici o căruță de sfaturi despre ce și cum să fac să doarmă cât mai mult. Sfaturi mai mult pentru confortul părinților decât pentru bunăstarea bebelușului, evident. Și deși e drept că această problemă spinoasă ne dă tuturor bătăi de cap, mi se pare natural ca un bebeluș să aibă un somn neregulat, mă cam așteptam de la început la ceva nopți albe. Firește că una e realitatea alta teoria, e ușor să vorbesc acum când dorm binișor, aș fi omorât pentru un pui de somn în primele luni. Am mers până acolo unde mi-am luat niște cărți pe subiect, singurele sfaturi care m-au ajutat într-adevăr au fost acelea care ziceau să mă conformez și să accept situația așa cum este pentru că nu va dura la nesfârșit. Nici azi Erika nu doarme toată noaptea, însă odată acceptată situația devine negreșit cu mult mai ușoară. Bănuiesc că nu va trebui să o legăn până pleacă la facultate și mă gândesc că într-o zi probabil îmi va fi dor de nopțile astea, doar ale noastre. 

Tot referitor mai degrabă la confortul părinților decât al copilului, lumea mai este curioasă dacă micuța doarme în camera ei și se siderează când aude că nu. De fapt ce vorbim noi aici de cameră, Erika nu doarme nici măcar în pătuțul lipit de patul nostru, dar asta este o altă poveste. Aici e foarte la modă să culci copilul separat din primele zile, să se învețe în mediul lui, iar părinții să stea cât mai liniștiți, să nu fie deranjați de bebeluș. Așa credeam și eu la început, i-am pregătit Erikai o cameră întreagă doar pentru ea, cred că văzusem prea multe filme americane, lucrurile s-au schimbat după ce am născut-o, nu mi-a venit să o las singurică când părea că are atâta nevoie de mine. Desigur, fiecare acționează după credințele proprii, ca să nu mai zic că Erika doarme mai mult în brațe... Și apropo de brațe, dacă le-aș spune vecinelor mele asta, cred că li s-ar părea de domeniul fantasticului. Cum s-o ții prea mult în brațe? Se învață! Ei și? Așa și trebuie, nu-i așa? Majoritatea pe aici își ține copiii în landou, nu-i de mirare că atunci când mă văd cu marsupiul li se pare ceva ciudat și îmi pun zeci de întrebări. Dar nu te doare spatele? Dar nu este prea grea? Dar îmi văd de ale mele și îi las cu ale lor. 

Cât despre hrană, și aici ca peste tot, mămicile se împart în două tabere: cele cu alăptatul și cele cu biberonul, deși din experiența personală tind să cred că cele din a doua categorie sunt mai multe. Și nu-i de mirare, concediul de maternitate durează vreo trei luni în Franța, după care mama merge la serviciu și cel mic la creșă sau la asistenta maternală, așa că ce rost mai are să începi să alăptezi, oricum când lucrurile încep să se petreacă mai bine trebuie să te oprești. Dar nu-i numai asta cauza, mai sunt implicarea tatălui, organizarea, comoditatea etc. Firește, fiecare face ce crede, ce nu îmi plac sunt sfaturile proaste, total neadevărate, de genul copilul nu se satură, laptele matern nu e suficient de hrănitor, vai, o alăptați și acum la aproape 7 luni?! Iar că am ajuns la diversificare, nici nu-mi vine să cred ce-mi aud urechile: un pic de sare sau zahăr pentru gust?

Însă de departe întrebarea care mă face să văd negru în fața ochilor este o lăsați să plângă un pic? E bine, o obosește, o calmează, bebeluși au nevoie să mai și plângă! Fac plămâni! Nu oameni buni, nu-mi las copilul să plângă nici un pic, mi se pare barbar, nemilos și deloc benefic să nu-i răspund la nevoi. Din contra! O iau în brațe pentru că vreau să știe, să aibe încredere că sunt și voi fi mereu acolo pentru ea.  
  
© Larisa Tais · THEME BY WATDESIGNEXPRESS