Postari din categoria STIL DE VIATA
Foarte mulți m-au întrebat în ultima vreme cum se înțelege Erika cu Azorel, sau mai degrabă invers, că el era răsfățatul casei până de curând. Sinceră să fiu și eu m-am întrebat, încă din timpul sarcinii și continuu să mă întreb și acum, că nu-mi e încă prea clar... Ce știu sigur este că încă de dinainte ca Erika să vină pe lume, m-am gândit la noi ca la o familie de patru. Trei și cu Azorel patru, desigur, chiar dacă aveam să fim mai mulți membri, din ăștia cu două picioare, Azorel urma să-și păstreze locul câștigat, nicidecum să-i fie furat de cea mică. Realitatea nu a fost în totalitate precum așteptările, Azorel având nevoie de o perioadă mai lungă de acomodare cu Erika, perioadă nici astăzi finalizată complet și presărată cu ceva crize de gelozie, însă  momentele simpatice, timide, stângace, amuzante dintre cei doi sunt de neprețuit. 



Nu știu de ce, dar întotdeauna sfârșitul verii mi se pare cel mai trist sfârșit de anotimp, chiar dacă urmează alte sezoane, fiecare cu farmecul lui. Probabil că perspectiva zilelor scurte și întunecate nu încântă prea tare pe nimeni, nici măcar pe mine, iubitoare de toamnă așa cum sunt, iar iarna lungă și apăsătoare ce bate la ușă invită parcă la o stare de melancolie și de tristețe de zile mari. Cel puțin acum, până îmi intru în ritm un pic... 


Ca proaspăt părinte, mă confrunt mai mereu cu întrebări, mirări, sfaturi cerute dar mai ales necerute despre cum trebuie să îmi cresc copilul. Toată lumea se grăbește cu părerile, cumva toți sunt experți, toți simt nevoia să își dea cu presupusul. Desigur, asta nu este neapărat un lucru rău, unele sfaturi sunt de-a dreptul utile și binevenite, mai ales pentru cineva începător și neștiutor în ale părințelii așa ca mine. Dar ce să mă fac cu cei insistenți care încearcă să mă convingă, cu cei încăpățânați care știu ei mai bine, cu cei care cred că au întotdeauna dreptate sau cei despre care știu sigur că greșesc sau sunt prost informati. Să vă zic drept, mă simt pierdută și deși citesc cât de mult pot, întreb medici sau pe la cunoscuți, într-un final tot pe intuiția mea mă bazez și tot instinctul propriu mi-l ascult pentru decizia corectă. Câte bordeieatâtea obiceie, asta e valabilă și când vine vorba de copii. Suntem tare diferiți, fiecare își alege tabăra încă dinainte ca plodul să vină pe lume. Unii cu alăptatul alții cu biberonul, unii cu căruciorul alții cu purtatul, unii cu bebelușul în pat, alții cu camera separată, fiecare face cum crede pentru că, nu-i așa, fiecare știe ce e mai bine pentru odrasla proprie.  

Cea mai frecventă întrebare pe care o primesc, atât când cineva face cunoștință cu Erika cât și de la cei pe care îi văd mai des, este dacă doarme nopțile. Cumva francezii sunt speriați, chiar obsedați de acest aspect, de-aici o căruță de sfaturi despre ce și cum să fac să doarmă cât mai mult. Sfaturi mai mult pentru confortul părinților decât pentru bunăstarea bebelușului, evident. Și deși e drept că această problemă spinoasă ne dă tuturor bătăi de cap, mi se pare natural ca un bebeluș să aibă un somn neregulat, mă cam așteptam de la început la ceva nopți albe. Firește că una e realitatea alta teoria, e ușor să vorbesc acum când dorm binișor, aș fi omorât pentru un pui de somn în primele luni. Am mers până acolo unde mi-am luat niște cărți pe subiect, singurele sfaturi care m-au ajutat într-adevăr au fost acelea care ziceau să mă conformez și să accept situația așa cum este pentru că nu va dura la nesfârșit. Nici azi Erika nu doarme toată noaptea, însă odată acceptată situația devine negreșit cu mult mai ușoară. Bănuiesc că nu va trebui să o legăn până pleacă la facultate și mă gândesc că într-o zi probabil îmi va fi dor de nopțile astea, doar ale noastre. 

Tot referitor mai degrabă la confortul părinților decât al copilului, lumea mai este curioasă dacă micuța doarme în camera ei și se siderează când aude că nu. De fapt ce vorbim noi aici de cameră, Erika nu doarme nici măcar în pătuțul lipit de patul nostru, dar asta este o altă poveste. Aici e foarte la modă să culci copilul separat din primele zile, să se învețe în mediul lui, iar părinții să stea cât mai liniștiți, să nu fie deranjați de bebeluș. Așa credeam și eu la început, i-am pregătit Erikai o cameră întreagă doar pentru ea, cred că văzusem prea multe filme americane, lucrurile s-au schimbat după ce am născut-o, nu mi-a venit să o las singurică când părea că are atâta nevoie de mine. Desigur, fiecare acționează după credințele proprii, ca să nu mai zic că Erika doarme mai mult în brațe... Și apropo de brațe, dacă le-aș spune vecinelor mele asta, cred că li s-ar părea de domeniul fantasticului. Cum s-o ții prea mult în brațe? Se învață! Ei și? Așa și trebuie, nu-i așa? Majoritatea pe aici își ține copiii în landou, nu-i de mirare că atunci când mă văd cu marsupiul li se pare ceva ciudat și îmi pun zeci de întrebări. Dar nu te doare spatele? Dar nu este prea grea? Dar îmi văd de ale mele și îi las cu ale lor. 

Cât despre hrană, și aici ca peste tot, mămicile se împart în două tabere: cele cu alăptatul și cele cu biberonul, deși din experiența personală tind să cred că cele din a doua categorie sunt mai multe. Și nu-i de mirare, concediul de maternitate durează vreo trei luni în Franța, după care mama merge la serviciu și cel mic la creșă sau la asistenta maternală, așa că ce rost mai are să începi să alăptezi, oricum când lucrurile încep să se petreacă mai bine trebuie să te oprești. Dar nu-i numai asta cauza, mai sunt implicarea tatălui, organizarea, comoditatea etc. Firește, fiecare face ce crede, ce nu îmi plac sunt sfaturile proaste, total neadevărate, de genul copilul nu se satură, laptele matern nu e suficient de hrănitor, vai, o alăptați și acum la aproape 7 luni?! Iar că am ajuns la diversificare, nici nu-mi vine să cred ce-mi aud urechile: un pic de sare sau zahăr pentru gust?

Însă de departe întrebarea care mă face să văd negru în fața ochilor este o lăsați să plângă un pic? E bine, o obosește, o calmează, bebeluși au nevoie să mai și plângă! Fac plămâni! Nu oameni buni, nu-mi las copilul să plângă nici un pic, mi se pare barbar, nemilos și deloc benefic să nu-i răspund la nevoi. Din contra! O iau în brațe pentru că vreau să știe, să aibe încredere că sunt și voi fi mereu acolo pentru ea.  
  

In ultima vreme...

in , , , by Larisa, iulie 23, 2017
... mi-am dat seama ca sarcina si Erika mi-au schimbat viata. Clar. Si ca desi lucrurile incep sa se mai aseze, multe parca se aseaza intr-o cu totul alta ordine decat cea de dinainte. Intr-un ritm nici de mine inteles sau stiut revin molcom la viata, la vechile lucruri si activitati, mai putin la blog se pare, tare anevoios mi se pare acum scrisul, parca povestile stranse aici, pe care le mai rasfoiesc cu nostalgie din cand in cand, ar fi dintr-o alta viata. Si nu e vorba ca nu as avea despre ce scrie, desi e drept ca subiectele despre care povesteam pe vremuri nu mai sunt toate de actualitate. Ba as avea chiar si vreme, dar nu mai simt, sau cel putin nu la fel ca inainte. 

Nici cu pozele nu stau prea bine, nici macar noul aparat Sony, usor ca o pana, ca cine sa mai care un DSLR dupa el cand sunt atatea altele de carat, nu ma starneste prea tare. Desigur ca imortalizez moaca Ericutei aproape zilnic, chiar ma si uit la pozele din urma cu drag, nu ma satur parca sa-i  parcurg iar si iar evolutia, insa in rest nimic nu pare sa imi faca cu ochiul. Poate doar vacanta din septembrie sa fie ultima speranta, prima noastra escapada in patru, la munte. Dar pana atunci ne mai ramane o luna de vara, o luna cu soare, caldura-uneori cam multa ce-i drept, alteori deloc, cu oameni dragi, cu plimbari si evenimente -speram -frumoase.

Noi sa fim sanatosi ca timpul le aranjeaza pe toate. Si s-o intoarce si cheful de scris candva. Va imbratisez cu drag.
Erika 7 luni 😍
Deși e un oraș mic, avem de toate la Amboise, chiar și cireși înfloriți. Strada cu cireși nu este cea mai populară, nici cea mai turistică din oraș. E o stradă obișnuită, cu blocuri, case, școală și sedii de firme, prăfuită și aglomerată la orele de vârf, dar pe care plutește un aer boem, proaspăt și colorat în acest sezon. E strada pe care merg spre centru sau spre diversele buticuri din cartier pentru cumpărăturile mărunte pe care le mai fac în timpul săptămânii cu Erika la purtător. Îmi place să îi arăt și ei cireșii chiar dacă nu înțelege momentan mare lucru din ei. Îmi place să o port în brațe, să îi vorbesc, să o alint, să o ajut să descopere lumea asta mult mare și provocatoare din jur. Ador să mă bucur de ea și cu ea de fiecare lucru nou pe care îl deprinde. Pentru că cea mai mare revelație a mea este chiar ea, e o bucurie să îmi descopăr fetița, să învăț să o cunosc. Nu știu dacă cum este ea acum are legătură cu felul în care va fi peste ani, dar cred că felul în care mă comport cu ea și modul în care îi răspund la nevoi și dorințe vor cântări enorm mai târziu. 


Chiar, cum și cine este Ericuța noastră? Este fetița iute cu ochi negri, întrebători. Activă, vioaie, hotărâtă, ambițioasă, dinamică, cu Erika nu mă plictisesesc niciodată dar nici nu am vreun moment de respiro. Nici măcar noaptea, pentru că, ați ghicit, imaginile alea cu copii ce dorm liniștiți în pătuțul lor sunt de domeniul fantasticului la noi. La fel și cele cu copilași plimbați cuminți în cărucior, cu copilași ce fac sieste lungi după-amiaza, sau cu cei ce molfăie o suzetă (ce e aia suzetă?!). Cu Erika totul este "vreau asta și vreau acum!!!", nu stă locului nici o clipă, așa că sunt mereu în priză, viața mea desfășurându-se pe repede-înainte în ultima vreme.  

De neclintit este si când îi este foame, trebuie să anticipez bine momentul pentru a evita o sesiune gravă de plâns. Nu merge cu stai un pic, hai că vine imediat păpica, mai durează o secundă... Nu și nu, Ericuța este o mâncăcioasă fără pereche, dar și o plângăcioasă când nu-i convine ceva, inclusiv în momentele când mami are treabă iar ea ar vrea numai în brațe. Iar în brațe vrea și noaptea, dacă știam că burta mea e cel mai bun pătuț nici nu mai luam unul. Brunețica mai este și extrem de curioasă. Când este purtată - pentru că în cărucior nu îi mai place - adoră să se uite atentă în jur, să caute cu privirea, să descopere. Luminile, zgomotele, oamenii, culorile, toate o incită, provocând-o până la epuizare. Și atunci adoarme răpusă cu capul pe pieptul lui mami... 

Iar mami (si tati, fireste!) e topită după ea și chiar dacă adesea o obosește tare, se găsesc întotdeauna noi resurse de energie si răbdare. Despre puțul iubirii nici nu mai vorbesc, este fără fund. Tocmai de aceea nu îmi place să îi refuz dorințele, nici nu cred în răsfăț sau în "se învață" și evit să plec urechea sau să cobor privirea la ce face sau zice unul și altul. Cred  în schimb într-o dezvoltare armonioasă și echilibrată, în raspusul prompt la nevoi, fie și nevoia de a se cuibări în brațe și intr-o relație de atașament sănătos a copilului față de părinți. Tocmai de aceea încerc să nu mă grăbesc, să nu fac totul pe fugă, să nu sar etape pentru că, oricat de grele ar fi, momentele pe care ne grăbim să le depășim trec cu toatele într-un final si nu se mai întorc niciodată. Așa că vreau să trăiesc clipa și să mă bucur de ea. La fel și de cireșii înfloriți în aprilie pe străduța noastră modestă de la Amboise. 
Am vrut să scriu câteva cuvinte pe blog la sfârșit de ianuarie, după prima lună a micuței Erika însă nu mi-au ieșit. Nu mi-am găsit cuvintele, dar nici timpul, zilele sunt al naibii de scurte de când am născut, printre reprize de alăptat, plânsete și schimbări de scutece nu mai rămâne mare lucru de făcut, bebe fiind cu adevărat o ocupație cu normă întreagă, plus ceva ore suplimentare de cele mai multe ori. Așa că în afară de a fi mamă pt Erika și a încerca pe cât posibil să mă odihnesc pentru a recupera nopțile albe practic n-am făcut mare lucru, viața de dinainte despre care obișnuiam să scriu pe blog, cu grădinărit, plimbări pe la castele, ieșiri în oraș, vacanțe sau vinuri bune mi se pare ca dintr-un alt film (mai ales vinurile!), subiectele fiind astăzi cu totul altele, de la nuanțe de caca până la vaccinuri, colici sau tipuri de biberoane, dar nu cred că o să vă plictisesc cu ele pe blog. 


Ganduri la inceput de 2017

in , , by Larisa, ianuarie 02, 2017
Nu, de data aceasta nu o sa trag linie si nu o sa fac bilantul lui 2016. Nu o sa scriu nici despre ce-mi propun pentru 2017, e clar ca va aduce destul de multa noutate in vietile noastre, numai faptul ca i-am trecut cumpana in pijamale, sforaind, spune destul de multe despre ce se intrevede la orizont. M-am gandit mult cum sa incep acest articol, m-am gandit si daca sa-l scriu sau nu, gandurile mele au fost in ultima perioada intr-o invalmaseala totala, probabil de aceea, desi am avut tot timpul din lume, cheful de a impartasi impresii pe blog m-a ocolit total. Nu stiu daca lipsa poftei de a scrie ma apunca la date fixe, gen inceput si sfarsit de sarcina, dar cam asa au stat lucrurile anul acesta, un an trait si simtit cu totul altfel decat mi l-am imaginat. Un an special, in care totul s-a intors la 360 de grade, cu bune si cu rele, un an emotionant si antrenanant, parsiv si imprevizibil, cu temerii si cu mari bucurii, dar care la final ne-a oferit cel mai pretios dar. Nu stiu nici daca aceste opt luni si ceva, mai mult dificile decat placute, au schimbat ceva in mine, poate ca da, poate ca nu, dar stiu cu siguranta ca au amestecat lucrurile, rearanjandu-le intr-o cu totul alta ordine decat cea de dinainte. 

Cel mai mult dintre lunile de toamnă îmi place octombrie, mai ales în zilele călduțe și însorite când orice ieșire în natură sau chiar în oraș este învăluită de cele mai frumoase nuanțe. Frunze colorate, arome îmbietoare, copaci ruginii, natura cu totul scăldată într-o lumină atât de agreabilă, unică, cum numai acest anotimp încântător poate răspândi, toamna mi se pare cel mai spectaculos sezon, o explozie de contraste ce se amestecă în mod bizar, dar totodata atât de armonios. Și nici zilele mohorâte sau nopțile lungi și ploioase nu mi se par mai prejos. Mă pot îndeletnici cu diverse activități pentru care nu găsesc timp sau dispoziție în restul anului. N-am aprins până azi focul în șemineu, dar am pus ceva borcane cu murături pentru la iarnă. Natura încă nu s-a colorat în Touraine, însă aștept cu nerăbdare să o facă chiar dacă prea multe ieșiri nu se întrevăd la orizont. Recunosc, pentru mine toamna aceasta e ceva mai specială decât restul, din unele puncte de vedere mai bună, din altele mai puțin, dar în ansamblu consider că e de preferat să ne bucurăm de ceea ce ni se oferă cu cât mai puține lamentări, totul este într-un final imprevizibil în viață. 
  

Tours, jardin des Prébendes, 2014

Trei. Și cu Azorel patru

in , , by Larisa, septembrie 23, 2016
Dacă ar fi să împart cei 5 ani de viață în Franța în capitole cel mai probabil aș scrie trei. 


Primul l-aș numi generic "Tours și primii ani în doi". L-aș începe cu prima valiză coborâtă din avion și l-aș termina cu ultima cutie scoasă pe ușa micuțului nostru apartament situat la malul Loarei. Ar cuprinde, așa cum s-ar bănui, prima perioadă a vieții noastre împreună strâns legată de Tours, orășelul pe care și astăzi, chiar dacă nu mai locuiesc în el, îl iubesc la fel pasional, ca pe un leagăn al începuturilor mele pe meleaguri franțuzești. Am locuit 3 ani și jumătate în "capitala Văii Loarei", câteva luni în chiar în centrul istoric, mai apoi în cartierul Prébandes, unul dintre cele mai elegante din oraș, și a fost dragoste la prima vedere, din primul moment când am pășit pe străduțele lui. E frumos într-adevăr Tours, nu cred că ar putea cineva care l-a cunoscut cât de cât să conteste, doar că pentru mine este cu atât mai frumos cu cât fiecare loc, fiecare colțisor, fiecare măsuță cu scaunele așezate către stradă spun o poveste. Spun toate capitole din povestea noastră. Înfățișează la tot pasul cele dintâi ieșiri și plimbări în doi, relatează planuri, emoții, temeri, visuri, griji, începuturi cuprinse în două geamantane mari aduse din România, dintre care pe unul îl păstrez și astăzi.  
  

De ce nu mai scriu pe blog…

in , , by Larisa, iulie 26, 2016
…vă întrebați probabil mulți dintre voi. Și e normal să o faceți, după o perioadă în care aproape de două ori pe săptămână apăreau noutăți pe micuța mea tarla online. Ei bine n-am mai scris pentru că… nici eu nu știu exact de ce nu am mai scris și de ce nici acum, după trei luni, nu am vreun chef nebun să scriu. 

Am început să scriu pe acest blog prin 2009, foarte timid la început, despre munte și alte hobbyuri, pasiuni, sau situații care mă măcinau atunci. Nu știam de ce mă apucasem de scris și habar nu aveam cât o să mă țină. Nici nu știam să scriu dacă stau bine să mă gândesc, noroc că cei care mă citeau erau doi-trei prieteni cărora oricum puteam să le povestesc scrierile la o bere în oraș. Am luat-o mai cu forță de când m-am mutat în Franța și asta nu pentru că nouă destinație m-a inspirat neparat, deși a fost și asta, ci pentru că dispuneam dintr-o dată de foarte mult timp liber cu care nu știam efectiv ce să fac. O țară străină, o limbă nouă, oameni necunoscuți, apartament recent, blogul a devenit rapid și o cale de a-mi ține mințile la locul lor, într-un moment în care practic mă resetam și îmi luam viața de la început. Am purces atunci să scriu despre ce aveam în jur, locuri, trăiri, întâmplări, călătorii, cam tot ce mă definea pe mine la acel moment, fără să știu prea multe despre cu ce se mănâncă blogosfera, despre trafic, despre cine mă citește și cine nu, sau despre cum expun lucrurile și cum ar trebui ele să apară… 
  

Cu anii, iată că în curând se fac 7 de scris și 5 de Franța, toată treaba asta cu blogosfera m-a prins în volbura ei. M-a luat parcă de pe malul pe care stăteam și o priveam oarecum de dinafară, m-a prins bine de tot ca într-un vârtej, m-a aruncat, m-a întors, m-a amețit, până n-am mai știut ce este cu mine, iar blogul a devenit aproape ceva de necontrolat. Ca un drog și ca un job în același timp, scrisul pe blog se transformase în ultima vreme dintr-o activitate plăcută de timp liber în ceva obositor, amețitor, aproape de nestăpânit. Nu zic că a fost neapărat rău, au fost destule părți bune, însă vâltoarea asta blogosferică ajunsese deja prea mult. Și atunci am zis stop. Gata. Fără blog cel puțin o perioadă. 

Au trecut trei luni de atunci. Cum au fost ele? Păi, a trebuit să învăț să trăiesc fără blog și să îmi ocup timpul lăsat în urmă de acesta. La început a fost… greu, ciudat, enervant. Nici măcar nu voiam să intru să citesc comentariile nou apărute, d-apăi să răspund sau să scriu ceva. Apoi, ușor-ușor, contactul a devenit mai prietenos. Am răspuns unora, am scris altora, chiar dacă și acum simt o oarecare repulsie față de spațiul acesta online. Pentru că nu numai scrisul pe blogul meu a început să mă irite, dar și o mare parte din blogosferă, aceea plină de laude, de pretenții și de vorbărie fără niciun rost. Astfel, m-am dezabonat la multe bloguri pe care le urmăream, pagini sau grupuri din care făceam parte (în special din categoria celor de travel cu care pur și simplu nu rezonez) și i-am păstrat alături pe cei sinceri, simpli și modești, pe oamenii interesanți cu care am ceva în comun. M-am săturat până peste cap de clișee, de modele, de etichete și de banalități. Mi-e lehamite de vorbărie goală, de sfaturi inutile, de dorința intensă de afirmare, de păreri aruncate forțat. E ușor să le scuipi pe toate din spatele unui calculator, mulțimea strânsă-n jurul tău să-ți cânte-n strună orbește, deși habar nu are cine ești și ce învârți, blogul fiind până la urmă o imagine, mai mult sau mai puțin reală, a celor care suntem cu adevărat. 
  
Dacă o să revin cândva? Nu știu ce să zic. Dacă mă întrebai acum o lună aveam tendința să zic nu. Astăzi când lucrurile s-au mai așezat mă gândesc că poate totuși n-ar trebui să abandonez blogul chiar total, deși pe măsură ce timpul trece devine din ce în ce mai greu să-l reiau. Momentan nu am dispoziția necesară pentru scris, dar dacă ea o să revină cu siguranță va fi sub o abordare ușor diferită. Tematica va rămâne aceeași, nu-mi propun să scriu despre altceva, însă, cu riscul de a pierde cititori și trafic, articolele și prezența în blogosferă vor fi ceva mai rare. Pentru ca mi-e dor într-un fel de începuturi. De un articol pe lună despre orice îmi trece prin cap și simt că mă sufoc într-o blogosferă alertă, plină de oameni avizi de autopromovare, de like-uri, de facebook, de instagram (care apropo, mi se pare o porcărie!) și sete de cititori. Mi-e dor de simplitate, de emoții, de trăiri, de mai multe sentimente. La mine, la tine, la toți. 

În rest? Atunci când nu sunt online încerc să mă bucur de viața reală, aia care se întâmplă în fiecare zi, simplă, firească, nasoală uneori, nepretențioasă, așa cum este ea. Mă bucur de vară, de piscina cu care ne-am pricopsit voluntar (cea mai bună investiție de anul acesta!), de oamenii dragi din viața mea, de soare, de natură, de tot ceea ce am în jur. Nu aștept mari vacanțe, nu aștept minuni (deși nu m-ar deranja să câștig la loto), nu urmăresc planuri colosale. Iau lucrurile așa cum vin și mă bucur de fiecare moment. Ceea ce vă doresc și vouă de altfel. Vă îmbrățișez cu drag, ne « auzim » data viitoare- care sper să nu fie peste încă trei luni. Vară frumoasă în continuare tuturor! 

În ultima vreme…

in , , by Larisa, aprilie 29, 2016
…n-am citit mai deloc, mă chinui la o carte, Iubirile Croitoresei de Maria Duenas, de vreo două luni. Ați crede că nu-mi place și de aceea, însă din contră, mă captivează foarte tare cartea, cu cheful de lectură stau mai rău. Sper să reușesc să o termin cândva curând, nu de alta dar nici eu nu mă mai suport cu ea în mână. N-am avut stare de citit în ultima vreme, provocarea de 25 de cărți pentru anul acesta cred că se duce pe apa sâmbetei, doar câteva cărți până în prezent, și alea romane ușoare, unde e cheful de eseuri politice de altădată? 
  
în schimb a început să mă pasioneze istoria artei, să citesc despre curente, opere, artiști, perioade, stiluri. De unde până unde și eu mă intreb… 
  


De ceva vreme sunt mare amatoare de ceai, vă mărturisesc. Probabil cei care mă urmăriți pe instagram (da, exist și acolo!) v-ați prins de lucrul acesta, datorită numeroaselor poze din categoria #teatime, cu ceaiuri, ceșcuțe și ceainice în mai multe ipostaze. Deci, da, zici c-am intrat în transă, sau că l-am descoperit pe sfântul Graal, dar îmi plac ceaiurile de mor și beau fără număr în ultima vreme. Mai mult decât atât, m-am îndrăgostit nu numai de băutura în sine, ci și de ritualul ei, astfel că după masa de prânz și cea de seară e lege: prepar și beau ceaiul. Nu știu dacă am greșit sau nu țara, dar mi-am tot achiziționat mai multe ustensile pentru servit în ultima vreme, asta pe lângă felurite sortimente de ceai și amestecuri de plante. Mai mult decât atât, am încropit și un proiect de fotografiere a ceaiului, asta că să mă stimuleze să pozez mai mult, chiar și cu telefonul, apropo de ce vă ziceam nu demult despre planurile mele pentru primăvara aceasta. 




Pentru unii primăvara începe la echinocțiu ceea ce astronomic e cât se poate de adevărat. Pentru mine primăvara a început mereu la 1 martie, odată cu mărțișoarele și primii ghiocei. Eh, aici nu avem mărtișoare, iar ghioceii sunt deja amintire, dar nu-i bai, indiferent de schimbările climatice nu pot să nu mă bucur și nu-i urez bun venit acestei minunate luni martie. Mai ales că a sosit cu o nesperată mini-excursie în sudul Franței, astfel că mi-am petrecut ultima zi de februarie pe plaja din Toulon și prima zi de martie plimbându-mă prin Avignon. Dar despre  toate acestea vă voi povesti altădată, acum vreau să vă fac câteva urări, să vă doresc o primăvară bună, exact așa cum v-o doriți voi, plină de bucurii și realizări pe toate planurile și să vă povestesc despre proiectele mele ... primăvăratice. Și nu, nu le-am uitat pe cele de la început de an, ba chiar le țin pe cât pot, cu regimul ăla preponderent vegetarian stau cam rău, hîmmm… 






Nu știu dacă este de vină vârsta și instinctul de conservare pe care ea îl activează adesea, sau faptul că subiectul este foarte dezbătut și promovat în ultima vreme, dar una dintre principalele hotărâri pe care le-am luat pentru anul ce tocmai a început este, așa cum spune și titlul, să abordez un stil de viață mai sănătos. Acum ce să spun, nu sunt chiar o persoană care cu un stil de viață haotic. Nu consum multe prostii, mănânc regulat și destul de echilibrat zic eu, gătesc, beau alcool doar ocazional, nu (mai) fumez de ceva vreme, nu sunt o persoană chiar sedentară și nici nu pot spune că duc un trai prea stresant. Dar întotdeauna este loc pentru mai bine, nu-i așa? Astfel că pentru 2016 mi-am propus să: 

O, brad frumos: natural sau artificial

in , , by Larisa, decembrie 08, 2015
Iată că a venit luna decembrie cu dilemele ei specifice. Impodobim sau nu împodobim brad? Cumpărăm brad natural sau alegem unul artificial? Sau poate avem idei ingenioase să împodobim vreo plantă de interior, ori să realizăm un brăduț din... cărți, de exemplu. Nu știu cum este pe la voi, dar pentru mine sărbătorile de iarnă ar fi lipsite de farmec dacă nu ar există un brad împodobit în casă, iar de-a lungul timpului am probat aproape toate variantele de mai sus. Intr-un singur an n-am împodobit brad deloc, a fost Crăciunul din 2011 pe care l-am petrecut în România. Dar n-a fost bai, am găsit un brad la destinație. 


Cel mai des am ales brăduți naturali, din aceia tăiați. Cred că sunt cei mai populari peste tot în lume, piețele sunt pline de comercianți care-i vând în această perioadă. Brazii tăiați sunt cei mai populari și aici, la francezi, probabil pentru că nu-s foarte scumpi, sunt autentici și-i găsești la tot pasul, sub toate formele și mărimile. Cunosc multe persoane care nu ar concepe Crăciunul fără un brad natural. Trebuie să recunosc și eu că are un farmec aparte, este tradițional, miroase, împrospătează aerul din casa și contribuie negreșit la atmosfera specifică sărbătorilor. Dacă face parte din cei tăiați legal, astfel că nu s-a ciopârțit pădurea că să ne decorăm noi casa, e și mai bine. E drept că, cel puțin pe aici, pe tărâmuri franceze, doar câțiva brazi mai provin din păduri, majoritatea fiind aduși din pepiniere, ei fiind plantați special cu scopul de a ne însufleți casele de Crăciun. Apoi avantajul esențial al bradului natural este faptul că-i biodegradabil și poate fi reciclat.

După ce ne-am bucurat de o toamnă lungă și caldă în Touraine, în ultimele zile s-a cam terminat cu distracția și iarna a început să-și arate colții. Si nu oricum, ci așa, dintr-o dată, cu ploi mocănești, brumă și temperaturi noaptea aproape de 0°. Cred că perioada asta din an este cea mai hulită dintre toate, n-am auzit pe nimeni până acum care să afirme că se dă în vânt după sfârșitul toamnei, sau începutul iernii. Si cum ar putea, zilele cele mai scurte și perspectiva unei ierni lungi și friguroase în față omoară orice urmă de speranță. Cu toate acestea eu cred că fiecare anotimp are farmecul lui. E drept că iarna nu-i ca vara, după cum afirma un personaj, însă succesiunea anotimpurilor și diversitatea pe care ele o antrenează, inclusiv în ceea ce privește activitățile noastre, mă fac să cred că nu mi-ar plăcea să locuiesc într-un loc unde unul dintre ele ar lipsi cu desăvârșire. Până la urmă vremea asta posomorâtă oferă destule mici bucurii, iar pentru mine una dintre ele este șemineul.



Imi place foarte mult mirosul de cedru. Nu pentru corp, ci pentru casă. De fapt sunt puțin pasionată de aromoterapie, dacă stau bine să mă gândesc. Imi plac aromele deosebite de interior, fine și elegante, drept pentru care cumpăr adesea uleiuri și bețișoare parfumate, difuzoare de parfum, lumânări, săculeți odorizanți și multe alte lucruri de genul. Cred că este foarte adevărat ce se spune, toate aceste parfumuri  nu-s doar pentru a îndepărta mirosurile neplăcute, sau pentru a purifica aerul, ci contribuie de asemenea la relaxare, energizare, stimulare, într-un cuvânt la echilibrul interior. Am încercat mai multe parfumuri de-a lungul timpului, ambră, orhidee, ba chiar le schimbam în funcție de moment, de stare, de anotimp. Am și câteva magazine preferate aici în oraș de unde mi le procur și unde, adesea, ador să intru și așa, fără să cumpăr nimic, doar de plăcere. Am realizat că aroma de cedru este preferata mea. O apreciez în casă indiferent de anotimp, deși, trebuie să recunosc, cel mai bine se potrivește cu toamna. Când zilele se scurtează, când ploile devin dese și reci, iar eu stau mai mult în casă, în compania unui ceai aromat și a unei cărți interesante, o mireasmă delicată de cedru împrăștiindu-se în aerul melancolic al încăperii se poate dovedi detaliul care completează ambianța perfectă. 
Vorba vine "viața la țară", că Amboise este mai degrabă un orășel decât un sat chiar dacă la prima vedere nu pare. În plus, "viața la țară" din ziua de astăzi e foarte diferită de cea despre care ne povesteau bunicii și asta nu numai aici la mine, ci mai peste tot în lume. Apa nu se mai scoate din fântână, ci vine pe conductă direct în casă, lemnele trosnesc în șemineu doar de plăcere, iar legumele cresc mai degrabă la supermarchet decât în grădină. C-o fi bine, c-o fi rău nu știu ce să spun, cu siguranță viața bunicilor noștrii nu se mai potrivește cu a noastră, cert este că-mi place "la țară", zău că nu m-aș mai întoarce la bloc.
  

Recunosc, m-am franțuzit! 

De ceva vreme servesc croissant și prăjituri la micul dejun, eu care cu ceva ani în urmă n-aș fi conceput senzația de dulce pe stomacul gol. Cu toate acestea, acum câteva zile, am avut poftă de ceva mai special și mi-am preparat un mic dejun italian, în aminirea zilelor călduroase petrecute la Milano, unde aromă excelentei combinații de mozzarella, roșii și busuioc ne urmărea toată ziua, acesta fiind probabil unul dintre motivele pentru care Milano ne-a plăcut așa de mult. Pentru că știți cum este, uneori mai ține și de detalii... 

Ziua bună! Vă scriu de la Amboise, unde este destul de frig, chiar un pic sub 0° nopțile trecute, asta că tot mă lăudăm că la mine nu-i iarnă niciodată. Fac o pauză de la despachetat să vă zic că ieri dimineață tot gazonul era acoperit cu chiciură, iar trandafirii săracii tremurau degerați. Știți că unii sunt înfloriți? Îmi dau seama acum că habar nu am cum se îngrijesc trandafirii, dar trebuie să mă pun la punct repede că am foarte mulți. Am și liliac, abia aștept să vină primăvara să mă îmbat cu parfumul lui. Și hortensii, și lalele, și narcise, plus niște peri, aluni și un smochin. Și poate mai sunt și altele dar nu le-am descoperit încă. Va fi ceva de muncă în curte, iar noi n-avem momentan nici măcar o greblă să strângem frunzele uscate, noroc că foștii proprietari au fost drăguți și ne-au lăsat curtea curată. Și tot noroc cu niște bocanci mai vechi de munte care mă ajută să înfrunt noroiul. 


© LARISA TAIS · THEME BY WATDESIGNEXPRESS