Postari din categoria TIMP LIBER
Noiembrie este o lună plină de contraste în micuțul meu orășel de la malul Loarei. Culori încântătoare dar zile prea scurte să le admir, străzi neumblate dar vreme grea și mohorâtă să le bat la pas precum aș vrea, lumină atât de plăcută dar peisaje mult prea însingurate de învăluit. Cu toate acestea, noiembrie este una puținele luni când orașul este al nostru, al localnicilor. Nimeni nu vizitează Valea Loarei în noiembrie, așa că după ce forfota turiștilor s-a potolit, străzile par neobișnuit de pustii. În noiembrie orășelul se cufundă într-o liniște stranie, aproape apăsătoare, până ce vânzoleala începe din nou, odată cu luna decembrie și sărbătorile de iarnă. 




Ador orașul Tours. Să merg, să-l revăd, să îi bat străduțele la pas. Este un oraș viu, șic, exact pe placul meu și chiar dacă nu mai locuiesc în centrul său, pe străduța îngustă din cartierul Prébandes, revin cu drag ori de câte ori am ocazia. Față de Tours simt un atașament aparte, mă cheamă și m-atrage necontenit, ca un oraș de suflet. Orașul copilăriei mele franțuzești, v-am zis. 


Dacă anul trecut nu prea am profitat de toamnă decât în curte, anul acesta încerc să recuperez, astfel ori de câte ori am ocazia ies cu Erika la plimbare prin micuțul nostru orășel. Pisica, cum o alint eu, adoră plimbările. E curioasă, e atentă la tot ce se întâmplă, se uită, caută cu privirea să descopere lumea asta mare din jur. Eu pe partea cealaltă, împing căruciorul și îmi clătesc mințile, să stai zilnic cu un copil de 10 luni nu-i chiar treabă ușoară precum pare, mai ales cu un copil hiperactiv care nu stă locului o clipă, ca Erika. 


Primavară la Amboise

in , , , , by Larisa, mai 01, 2017
Mi-e dor de blog! Nu numai să scriu pe el ci și să am povești pentru el. Mă gândesc adesea la el și îmi dau seama pe zi ce trece că îmi lipsește tot mai mult, el fiind atât de despre mine și făcând parte atât de integrantă din viața mea până să apară cea mică. Rău cu el, rău fără el, nici nu mai știu, cert este că deși vreau să mă întorc cu greu mă mai regăsesc printre paginile lui, ceea ce mă face să văd cât de departe sunt de mine, cea de atunci și de ritmul de viață de dinainte. Activități în natură sau în oraș? În afară de plimbări dictate de cea mică nu prea mai există altceva. Fotografie? Pfff, nici nu mai știu cum funcționează aparatul, dar nici răbdare nu mai am să-l bibilesc. Cărți? Nimic în afară de Maria Montessori și alte câteva (sute de) articole despre bebelușeală. Filme? Episoade răzlețe de seriale între sau în timpul reprizelor de alăptat. Grădină? Noroc cu soțu'. Castele? Nu îndrăznesc încă. Călătorii? Nici vorbă momentan. Așa că dacă nu încep să scriu despre părințeală practic nu prea mai rămân multe de povestit. Hi hi, nu vă impacientați, nu intenționez să mă afund prea tare în subiect. Nu știu dacă viața se schimbă neapărat după copil, nu știu dacă eu m-am schimbat sau este vorba de această perioadă trăită și simțită altfel, dar ritmul și prioritățile cu siguranță nu mai sunt la fel.  


Iată-ne și în a doua zi de noiembrie, încă o lună și va fi iarnă de-a binelea. Anul acesta n-am mai petrecut de Halloween, copiii n-au mai sunat la ușă și nici n-am cioplit dovleac deși intenționam inițial. Toamna asta cu totul a fost una ceva mai atipică pentru mine, în special ultima lună pe care mi-am petrecut-o numai lângă casă, ieșirile rezumându-se doar la o gură de aer proaspăt pe terasă sau plimbări prin grădină, bine că am o curte mare cel puțin. N-a fost chiar așa de groaznic precum sună sau precum mi-am imaginat că o să fie, n-a fost desigur nici ideal, dar asta este situația, mă bucur totuși că sunt acasă, că suntem sănătoase amândouă și mai ales că stau bine cu mintea, n-am luat-o încă (total) pe arătură. Mult a fost puțin a rămas, dar recunosc că tare m-ar fi încântat câteva ieșiri de toamnă prin regiune și mai cu seamă pe la vreun castel. N-au fost să fie până acum, poate că de aceea mă simt ușor nostalgică în ultima vreme și mă gândesc cu drag la episoade din trecut, unele mai apropiate, ca plajele din Corsica, altele îndepărtate și de-a dreptul bizare, ca merdenelele uleioase și bune de la patiseria ascunsă pe șoseaua Iancului, habar nu am cum și de unde apar, schimbările astea hormonale probabil, bată-le vina! Însă cel mai adesea mi-e dor de orășelul meu Tours, ce aș mai fi bătut străduțele lui în lung și-n lat dacă aș fi avut dezlegare de la medic. Mă gândesc cu jind la o bere, fie ea și fără alcool și la o masă bună în centrul istoric, ori la o sesiune de shopping prin paradisul magazinelor de pe rue Nationale, dar mai ales la draga mea grădină Prébandes și la ce tablou inedit de toamnă trebuie să înfățișeze ea acum, la început de noiembrie. 


O altă plăcere a sezonului cald la curte, pe care nu am mai inclus-o în articolul de săptămâna trecută, este grădina desigur, în special fructele și legumele proaspete, dar mai ales gustoase, producție proprie. Deși locuim într-o zonă preponderent rurală (Amboise este oraș, dar vreo 80% din populație locuiește la casă) foarte puțini se mai îndeletnicesc pe aici cu grădinăritul, mai exact rar vezi o legumă sau vreun pom fructifer în curți. Pe de o parte este firesc să fie așa, oamenii nu sunt agricultori, au serviciu, treburi, obligații, iar grădina cere muncă, disponibilitate și mai ales chef. Foarte căutate aici sunt casele cu o curte mică, suficientă pentru a te bucura de viața la țară fără prea multe complicații: câteva flori, ceva arbuști, doi-trei pomi pentru umbră și-n rest iarbă cât vezi cu ochii. Apoi mai este vorba și despre comoditate, desigur, mulți preferând să stea mai degrabă cu fundu-n canapea și ochii-n televizor decât să facă puțină mișcare, dar asta este deja o altă problemă a societății contemporane. 


Povesteam astă-iarnă despre micile îndeletniciri care-mi fac mai plăcute serile lungi si friguroase, cel mai probabil mânată de ura abătută tot mai des și mai intens asupra sărmanului anotimp rece. Nu putem spune același lucru despre vară, firește, toată lumea o adoră și o contemplează ca pe o zeiță. O zeiță a zilelor lungi și calde, a soarelui și cel mai adesea a concediilor. Pentru că este adevărat, știm cu toții, vara se leagă inevitabil de vacanțe, de mare, de peisaje încântătoare la care adesea visăm tot anul, la vizite de neuitat pe tărâmuri de vis. Desigur, călătorim și-n afara sezonului cald, dar să recunoaștem, pentru majoritatea nimic nu este ca vacanța de vară. Tocmai de aceea nu despre această mare plăcere a verii vreau să vă vorbesc, ci despre alte mici plăceri mai « amărâte » care se întâmplă în fiecare zi, dar care cel mai adesea trec neobservate. 

Din motive variate, vara asta nu am plecat nicăieri în vacanță și după cum se întrezăresc lucrurile nici nu voi pleca prea departe în curând. Motiv de depresie sau de blestemat soarta? Nici vorbă! Ar fi destul de trist ca viața să se învârtă în jurul câtorva călătorii. Și statul acasă, pentru oricare dintre noi sunt convinsă, are părțile sale frumoase de care ne putem bucura, cu ieșiri pe lângă domiciliu, întâlniri cu prietenii, vizite, concerte, spectacole, activități sportive sau de agrement, plus alte mici îndeletniciri și activități plăcute de timp liber, în funcție de pasiunile noastre și strâns legate de zona în care locuim. În cazul meu, dacă pe vremea când stăteam în micuțul apartament din Tours majoritatea activităților de timp liber însemnau de ieșiri, pentru că vorba aia, nu prea ai ce face între patru pereți de bloc, de când locuiesc la curte lucrurile s-au mai schimbat, casa a devenit și ea un loc drag, multe activități legându-se de aceasta și de grădina ce o înconjoară. Firește că ieșim și acum, dar o facem mai selectiv, mici bucurii domestice câștigând prioritate. Pentru că în jurul lor se învârte într-un final viața noastră, în jurul micilor bucurii care se întâmplă în fiecare zi, dar cărora adesea nu le dăm importanța pe care-o merită.  



Săculeții de lavandă

in , , , by Larisa, septembrie 03, 2016
Am copilărit în miros de lavandă. Și de mentă, dar asta este o altă poveste. Am admirat culoarea florilor, am adulmecat parfumul imbatabil, iar aroma uleiurilor volatile îmi trece parcă și astăzi pe la nări. Pentru că dacă mă întrebați, cel mai bine îmi amintesc nu de infinitul mov, ci de distileria unde se făcea uleiul. Nu știu dacă ați vizitat vreodată o distilerie de lavandă, dar dacă adorați mirosul și aveți șansa vă recomand să mergeți să vedeți una. Cel mai interesant este că am admirat și m-am plimbat prin câmpuri de un mov de zeci de ori nu în Provence, ci la Fundulea lângă București. Pe atunci exista acolo o stațiune de cercetări, în cadrul căreia părinții mei lucrau de altfel, stațiune care se ocupa, printre altele, cu cercetarea și cultura pe hectare întregi a acestei plante mirifice. Auzim astăzi mereu despre câmpurile de lavandă din sudul Franței și asta pe bună dreptate, oamenii au tradiție în domeniu, iar lanurile întinse au devenit un adevărat patrimoniu turistic. Mergem să le vizităm, cei care avem ocazia, ne bucurăm de ele și le considerăm atât de deosebite fără să știm probabil că nu demult aveam și în România așa ceva, la doi pași de capitală. Lavanda se adaptează minunat se pare în câmpia Bărăganului, cel mai probabil datorită verilor toride și secetoase. Nu știu dacă astăzi există prin România pe undeva ferme de lavandă, că stațiuni de cercetare sigur nu mai sunt. Dar bine că avem moluri, că pe restul sigur le avem pe toate. 
  

Urâtă vreme la noi în Touraine! Frig, ploaie măruntă, ceață, cam așa a arătat weekendul acesta la malul Loarei. Bine, n-a fost bai, pentru că oricum nu aveam vreun eveniment deosebit sau vreo ieșire în plan, dar oricum puțin soare și ceva căldurică nu strică niciodată, nu-i așa? Noroc că în timpul săptămânii se mai nimerește câte o zi mai plăcută, astfel că mai putem profita, în funcție de timp, să mai buchisim prin grădină. 



Frig domn'le pe aici pe la noi! O primăvară atât de mizerabilă și rece ca asta nu cred să fi avut până acum. E drept că a început să se încălzească de vreo săptămână, dar nu suficient cât să simți că e primăvară de-a binelea. Tocmai de aceea și natura e parcă în stand-by, copacii înfrunzesc în reluare, florile scot o petală pe săptămână, iar răsadurile mele din sere am vaga impresie că nu evoluează deloc. În fiecare zi dau câte o tură prin gadină să văd ce a mai apărut și de fiecare dată mă întorc ușor dezamăgită, natura încă dormitează silențios.


Atunci când ne-am gândit să ne achiziționam o casă, ne-am dorit ca ea să aibă și ceva teren. Altfel ne-am fi orientat cu siguranță spre un apartament de bloc. Am căutat încă de la început case cu o curte medie, nici prea mare să nu ne putem descurca, dar nici prea mică să nu putem profita de ea. O suprafața de aproximativ 1000 m² ni se părea ideală și în acord deplin cu putințele și dorințele noastre. Eh, căsuța noastră are o curte de 1400 m², un picuț mai mult decât am intenționat, dar cu atât mai bine, este loc destul să ne punem visurile în practică. Ne-am gândit încă dinainte să ne mutăm la cum o vom amenaja. Nici nu ne aprobase banca creditul că deja prin minte ne zburau un milion de idei. Ne doream o parte ornamentală, cu flori și arbuști colorați, o mică grădină de legume, peluze întinse și câțiva pomi fructiferi. Din fericire realitatea ne-a răsfățat și avem unde să ne realizăm toate aceste idei, numai că o să dureze ceva. Nu-i bai, cel puțin nu ducem lipsă de ocupație în următorii ani.


 ... de la mine din curte :) 
  
Am o mulțime de zambile și narcise în curte, trebuie să recunosc. Nu eu le-am plantat pe toate, ci le-am găsit aici când m-am mutat, foștii proprietari ne-au anunțat dinainte că sunt, ba chiar ne-au arătat și unde. M-am bucurat desigur, dar bucuria a fost și mai mare în primăvara ce a urmat mutării, când le-am văzut scoțând capul din pământ. Le urmăream aproape zilnic, cu fiecare centimetru cu care creșteau, fascinată de acest miracol al naturii, de parcă până atunci locuisem într-o peșteră și nu știusem ce înseamnă de fapt primăvară. Când au înflorit a fost sărbătoare, o adevărată bucurie pentru ochi și suflet, parcă nici nu mai vream să plec din grădină. 

Anul acesta sunt mai multe un pic ca număr, dar mai puține flori, probabil datorită faptului că au ieșit devreme, păcălite de iarna blândă. Astă toamnă nu m-am putut abține și am mai plantat câțiva bulbi de zambile colorate. Din păcate am ajuns cam târziu la magazin și culorile deosebite se epuizaseră, tot cu zambile roz și albastre m-am pricopsit. Sunt faine și ele, nu zic nu, dar am văzut niște culori de-a dreptul fascinante: mov, galben, roșu-sânge, piersică, etc, din care sper să apuc la toamnă. În plus, anul acesta ne bucurăm de ele mai devreme decât în mod obișnuit, la momentul când anul trecut abia ieșeau, astăzi sunt toate deja înflorite. Narcisele ca narcisele, însă pafumul zambilelor este de-a dreptul amețitor. Ca să vă zic drept, zamblilele îmi miros mie a primăvară. Vouă nu?


După ce sâmbătă am avut musafiri de s-a lăsat cu ciorbă și sarmale într-o sindrofie româno-franțuzească, duminică am hotărât să ieșim la plimbare, pentru a arde caloriile de cu seară. N-am fost undeva departe, ci am ieșit din curte și am traversat șoseaua până la vecina din spate, bătrâna Loara, mai ales că se anunța ceva soare, iar noi eram dornici să îl primim așa cum se cuvine. Nu știu dacă și vouă vi se întâmplă la fel, dar zilele astea cu soare de la început de primăvară sunt parcă cele mai apreciate. După o iarnă lungă, destul de mohorâtă, cu zile gri și apăsătoare, orice oră de lumină este parcă o adevărată binecuvântare, zău că aș sta numai afară. Păcat totuși că nu-i și cald, dar decât deloc merge și așa. 


... aceasta este întrebarea. Și nu numai în grădina mea...

Știam când m-am mutat în Touraine că aici nu este iarnă aproape deloc, sau cel puțin nu iarna aceea pe care o știam eu în România, astfel că mi-am cam luat adio de la geruri năpraznice sau covoare nesfârșite de nea. Desigur, Touraine nu-i chiar la Ecuator, așa că nu mă pot lăuda cu rochițe sumare în decembrie. Nici nu sunt sigură că aș vrea, dar oricum, înțelegeți voi, ce vreau să zic este că iernile-s mai blânde aici, lucru care de altfel i-a determinat și pe regii Franței să construiască atâtea castele tocmai în acesta regiune. Cu toate acestea niciodată nu mi-am închipuit o iarnă ca cea ce tocmai se încheie ... 


Din Jurnalul lui Azorel

in , , , , by Larisa, februarie 12, 2016
A trecut ceva vreme de când nu am mai povestit nimic despre Azorel pe blog... Dar el este în continuare un membru al familiei cu drepturi depline și continuă să ne facă zilele la fel de frumoase, chiar dacă mai face câte o năzbâtie din când în când. Nici nu-mi vine să cred că anul acesta va împlini 5 ani, parcă ieri l-am văzut în vitrina magazinului de animale, dar uite că timpul trece repede, acum parcă nici nu mi-aș mai imagina viața fără el. 


Mă tot "chinui" de ceva vreme cu filmele astea nominalizate la Oscaruri... Am reușit să văd abia câteva și, deși îmi tot propun seară de seară să le văd și pe restul, întotdeauna găsesc altceva mai bun de făcut, astfel că le reportez pentru serile următoare. Acum fie vorba între noi, exceptând câteva, nici nu prea simt o mare tragere de inimă, mai degrabă mă roade curiozitatea și dorința de a fi și eu în rând cu lumea. Probabil că din acest motiv le și tot amân, așa cum am făcut și cu cele de anul trecut de altfel, de au rămas nevăzute până în ziua de azi. 
  


Stăteam la o discuție cu cineva pasionat de fotografie, iar din vorbă în vorbă am ajuns la subiectul sensibil al post-procesării. Persoana respectivă mi-a mărturisit că preferă să nu-și proceseze fotografiile, favorizându-le pe cele naturale, exact ca cele pe film de pe vremuri. Degeaba am ținut eu o pledoarie pentru îndreptarea micilor greșeli tehnice, rezolvarea elementelor inestetice, sau despre transformarea într-o imagine cât mai plăcută. Nu și nu, omul era adeptul fotografiei cât mai autentice, care să surprindă un moment așa cum este el, fără să-l altereze prin diverse metode artificiale. Deși știam lucrul acesta și până atunci, discuția mi-a întărit convingerea că există opinii împărțite în ceea ce privește fotografia, subiectul post-procesării creind încă o mulțime de controverse. De o parte se situează tabăra celor care cred că fotografia trebuie să rămână nealterată, iar de altă parte tabăra celor care consideră că post-procesarea aduce un plus estetic. De regulă ori e albă ori e neagră, foarte rar se situează la mijloc. 




Filmele si serialele anului 2015

in , , by Larisa, ianuarie 07, 2016
Filme artistice vizionate în 2015: 28
 
Seriale vizionate în 2015: 12 dintre care 2 în curs de vizionare (Reign și Miss Fisher's Murder Mysteries)


Filmul preferat pe 2015 a fost  Tea with Mussolini (La ceai cu Mussolini)-1999.
 

Cărţile anului 2015

in , , by Larisa, ianuarie 05, 2016

Îmi propusesem la început de an să citesc 25 de cărți pentru 2015. Am finalizat 29, nu-i rău, sunt mândră de mine la acest capitol, la care se mai adaugă încă câteva începute și rămase neterminate. Marea majoritate a fost citită în prima jumătate de an, am avut spor ca să zic așa, în a doua jumătate am cam lenevit, dar vorba aia nu putem băga lecturile în cap cu polonicul, ține de chef și de stare, de plăcerea aceea de a te regăsi cu cartea în mână. Despre marea parte a lecturilor am scris pe parcurs, am adăugat astăzi recenziile restante. Situația a stat cam așa: 
In ultima vreme, referindu-mă aici la ultimele aproape două luni, am văzut o mulțime de seriale, ceea ce pentru mine este un record, nu știu ce m-a apucat. Nu am fost niciodată pasionată de seriale, le-am urmărit mereu cu măsură și asta pentru că ele de regulă incită, astfel încât după ce vezi un episod arzi de nerăbdare să-l vezi și pe al doilea, al treilea și tot așa, de nu te mai ridici din față televizorului. Ceea ce s-a și întâmplat de altfel, atunci când aveam timp timp liber sigur eram cu ochii la vreun serial. Mi s-a pus pata de ceva timp pe serialele englezești, în principal pe cele de epocă. Nu știu dacă a fost de vină vremea de afară care m-a dus cu gândul la Anglia (deși, culmea, eu când am fost la Londra a fost chiar soare și cald în octombrie 2011!), starea mea melancolică din ultima vreme, sau pur și simplu apetitul deschis de ultimul sezon din Downton Abbey, dar zău c-am făcut o pasiune. Dacă o adaug și pe cea a ceaiului, ați putea crede cu ușurință că am greșit țara :).



Iată ce am vizionat:
© LARISA TAIS · THEME BY WATDESIGNEXPRESS