De când sunt aici în Franța pot spune că sărbătoresc de două ori Paștele: o dată pe cel catolic, pe care îl simt chiar mai intens dat fiind că sărbătorește toată lumea în jur, unde mai pui că mai este și weekend prelungit și a doua oară pe cel ortodox, care deși e al nostru, dacă n-aș face ouă roșii, parcă nici n-aș ști când trece. E greu să ții o sărbătoare pe care nimeni în jurul tău n-o serbează, dar pe de altă parte nici noi nu ne-am implicat în comunitatea românească de aici, nici nu suntem suficient de religioși ca să participăm la slujbele ortodoxe din Tours. Relația mea cu biserica este în general una incertă, însă nu despre asta vreau să vă vorbesc aici, ci că duminica de Paștele catolic fusei la castelul Valençay.



Valençay se afla de ceva vreme pe lista mea scurtă de vizitat, doar că n-am mai ajuns la el anul trecut. Cum în sezonul rece nu prea rentează să ieși la plimbare pe Valea Loarei, am tot stat cu ochii pe vreme de câteva săptămâni și cum am prins o zi frumoasă i-am zis lui Andrei fraza de care se temea cel mai mult: vezi că duminică mergem să mai vizităm un castel! Glumesc desigur, și lui îi place să meargă, poate nu atât cât îmi place mie, dar unul dintre secretele echilibrului într-un cuplu stă pobabil în împărtășirea pasiunilor: eu merg la pescuit de dragul lui, el vizitează (toate) castelele Loarei de dragul meu. Sună echitabil, nu-i așa? Pentru că s-a lăsat cu două castele într-un final, Selles sur Cher fiind în drum. Ziua era prea frumoasă, iar eu prea avidă de plimbare după o iarnă așa de lungă. 

Dar să începem cu Valençay...