Postari din categoria VALLE D'AOSTA
Gran Paradiso Aosta Italia

Nici nu mai știu exact când și de ce am început să urc pe munte. Deși poate părea ciudat, n-am avut dintotdeauna pasiunea asta, iar ai mei părinți au preferat mereu marea, astfel că vacanțele copilăriei se desfășurau mai degrabă la plajă decât cu rucsacul în spate. N-am avut nici prieteni cu dragul drumețiilor, mi i-am făcut eu mai apoi din dorința de a nu trăi chiar singură experiențele potecilor. Am descoperit muntele târziu, pentru că așa a fost să fie și indiferent cum a fost, mă bucur că s-a întâmplat așa...


În a cincea zi petrecută în Alpii Italieni- asta ca să încep și acest jurnal păstrând același stil- ne-am gândit să mai diversificam activitățile, așa că am ales să facem schi de tură. Nici nu mai știu a cui a fost ideea, în general ale mele sunt astea mai ciudate (ca să nu zic mai proaste), însă tind să cred că beculețul cu schiatul i s-a aprins totuși lui Andrei. N-a fost o experiență tocmai reușită, cel puțin nu pentru mine dacă judecăm după cum am coborât în clăpari și cu schiurile în spate, dar nici nu mă așteptam să fie ținând cont de lipsa de experiență. Pe de altă parte, n-a fost nici o experiență urâtă, în final m-am întors cu două mâini și două picioare întregi, a fost să zicem... doar o altă experiență, una interesantă pe care probabil am s-o aprofundez în anii ce vor veni. Până la urmă nu sunt naivă, un astfel de sport nu se deprinde într-o zi, dar să o luăm cu începutul... 
REFUGIUL TORINO MONT BLANC ALPI ITALIA

A patra zi în Alpi a fost una  de relaxare. Vorba vine de relaxare, că, deși mă gândeam inițial la o plimbare prin oraș sau la vizitarea unui castel, am făcut ce am făcut și tot pe munte am ajuns. Când îmi făcusem conștiincioasă temele pentru vacanța în Aosta îmi pusesem la îndemână și altfel de activități decât drumeții, în cazul în care vremea ar fi urâtă, sau noi am avea chef să diversificăm. În principiu mă gândisem la câteva castele, pentru că Valea Aostei este foarte ofertantă în acest sens, însă, chiar și după trei zile de hoinărit, tot de munte parcă eram dornică. Astfel, pe principiul "castele mai am încă 58 de văzut acasă, munți nici măcar unul", ne-am pornit spre Courmayeur fără un plan anume, gândindu-ne că sigur va apărea vreo sclipire de moment la fața locului. 

Bertone Mont Blanc Italia

A treia zi în Alpi a fost superbă și asta nu numai pentru că atunci când m-am trezit și-am deschis fereastra cerul era perfect senin, iar soarele la locului lui, ci și pentru că programasem un traseu special, traseu care avea să ne aducă și anul acesta față în față cu Mont Blancul. Nu înțeleg prea bine de ce mă emoționez ca un copil de fiecare dată când urmează să ne întâlnim, dar pe bună dreptate, este un munte maiestos, nu degeaba este regele Alpilor. Dacă anul trecut am admirat fața lui franceză, de la Refugiul Prarion, anul acesta voiam să-l admirăm și de pe partea aialaltă, cea italiană, mult mai impunătoare (aveam să aflu mai târziu), astfel că am ales să urcăm la Refugiul Bertone.

A doua zi în Alpii Italieni urma s-o petrecem tot pe munte deși vremea arăta în continuare mohorâtă. Ninsese, așa că zăpadă aveam din belșug, însă soare și vizibilitate ioc. Întorsesem pe toate părțile harta primită la Cervacol în prima zi, hartă ce conținea traseele de iarnă pe pe Valea San Bernardo și deși aveam în plan să hoinărim și prin alte masive, am sfârșit tot prin a alege ceva în zonă. Din localitatea Allein, aflată nu departe de satul Gignod unde eram cazați, porneau două trasee de rachete în buclă, trasee destul de întortochiate, ambele ducând pe același drum șerpuit la refugiul Alpe Baravex (1925m), coborârile făcându-se pe cărări diferite. Am zis să mergem la fața locului și-om vedea noi pe parcurs spre care ne orientăm.
 

În programul primei zile în Aosta era, firește, o drumeție pe munte. Nici nu mai conta cum era vremea, dacă era sau nu zăpadă, dacă venea uraganul sau dacă se anunțase vreun cutremur; eram atât de dornică să-mi pun bocancii în picioare, rucsacul în spate și să urc pe o potecă că nimic nu m-ar fi putut opri. Andrei mă rugase să nu-l mai duc ca anul trecut din prima pe vreun traseu de 8 ore, ci să scot de la catastif o drumeție ușoară pentru început, un fel de încălzire după lunga perioadă în care n-am mai fost pe munte. Vremea nu era chiar optimistă, ne bucurasem noi că ninsese toată noaptea și zăpada se așternuse ca-n basme, dar vizibilitatea se menținea aproape de 0. Nu era neapărat o problemă gravă, traseul nu era unul care să pună probleme de orientare, doar că îmi doream să admir peisajul nu să orbecai prin ceață. Desigur, puteam alege altceva pentru ziua cu pricina, îmi pregătisem și alte activități întocmai pentru astfel de zile neprietenoase, dar zău că acolo, în mijlocul Alpilor și după atâta pauză de munte, nu prea-mi venea să merg la muzeu. 


Planul pentru vacanța de iarnă de anul acesta a fost atât de făcut și răsfăcut că la un moment dat nici noi nu mai știam unde tre' să mergem. Era rost de ceva Venetia+Dolomiti, dar după o frământare atentă a problemei am lăsat orașul de pe ape pe un weekend dedicat exclusiv lui și Dolomiții pe-o vară viitoare când toate traseele sunt accesibile. Nu știu dacă a  fost neapărat o problemă de logistică, sau doar vream o săptămână numai la zăpadă, cert este că mi-am îndreptat atenția spre o zonă nu atât de turistică, dar mai mult decât ofertantă pentru oricine iubește muntele și iarna: Aosta. Am plecat către Gignod (știu, n-ați auzit de el; nici eu până anul acesta!) chiar în ziua de Sfantu' Valentin, că deh, am schimbat destinația, dar nu și data; nu țineam neapărat să sărbătorim, dar am făcut-o într-în final- de ce nu? -alături de o friptură și o sticlă de vin, după 8 ore de drum, la poalele giganților Alpilor

© Larisa Tais · THEME BY WATDESIGNEXPRESS